Punctual, a venit dinaintea conferinței stabilită dimineața, în weekend, și s-a plimbat prin Palazzo Venetia până când a fost invitat alături de criticul de teatru Michael Billington să ne vorbească despre el însuși și să ne răspundă la întrebări. Fanny Ardant, Bille August, Rob Heyland, Volker Schlöndorff, Mario Sesti, Charles Sturridge, Guido Alberto Torlonia și Toscan Du Plantier și-au povestit experiențele lor cu Jeremy Irons și ne-au lăsat să luăm parte la caracterizarea unui „personaj” prin ochii celor care îl știu de-o viață. Fanny Ardant, intimidată de limba engleză, refugiindu-se din când în când în limbile franceză și italiană, a spus simplu: „îl iubesc pe Jeremy”.
„Nu mă regăsesc în ce au spus prietenii mei despre mine, însă dacă soția mea ar fi luat parte la discuție lucrurile ar fi stat altfel – ea mă cunoaște cel mai bine”, a fost primul lucru pe care ni l-a împărtășit Jeremy Irons, în timp ce soția lui râdea emoționată lângă noi. Șarmant, plin de charismă, cuceritor, inteligent, entertaining – așa l-am simțit pe Jeremy Irons de-a lungul conferinței care s-ar fi putut prelungi la nesfârșit. S-a ridicat de pe scaun și l-a imitat fără rezerve pe Harold Pinter, ne-a povestit despre Mike Nichols, Tom Stoppard și Meryl Streep, lăsându-ne să întrezărim o parte dintr-o lume în care nu avem acces. O lume poate a Hollywood-ului, puțin glam, puțin dură, puțin misterioasă, unde lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. La 69 de ani încă nu s-a retras și din ianuarie 2018 va relua spectacolul „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill. Dar mai întâi s-a oprit pentru un weekend în Roma, unde și-a trecut în palmares Premiul Europa pentru Teatru.
Nu știu exact care este casa mea, întotdeauna m-am simțit ca un nomad și unde m-am oprit, acolo m-am simțit ca acasă
Când am un scop, fie că e un rol într-un spectacol sau un film, fie că înseamnă construirea unei case, mă concentrez numai pe acel lucru. Poate că nu am suficientă răbdare cu cei care nu-mi împărtășesc visul. Îmi place să creez „cuiburi”, case, ambianțe. Îmi place foarte mult cum lucrurile puse împreună se completează unele pe celelalte, fie că se întâmplă în personalitatea unui personaj, într-o cameră sau într-o clădire. Referitor la castel, industria nu și-a făcut treaba și asta m-a frământat într-un timp în care mă plictiseam puțin în cariera mea[1]. Am strâns niște bani și am vrut să fac ceva care implica un risc foarte mare, care m-a înspăimântat și căruia i-am dedicat fiecare părticică din mine. Când te plictisești, începi să te „comporți” greșit și asta se întâmpla deja în filmele mele. Așa că am decis să mă opresc și să mă apuc de un proiect imens, care nu are nicio legătură cu cinematografia. Dacă mă uit în urmă sunt mult mai mândru de acest proiect, decât de orice rol din cariera mea de actor. N-am mai jucat deloc timp de doi ani, până când m-au sunat de la bancă, sugerându-mi că poate ar fi bine să mai umplu puțin conturile. Când sunt la castel, mă simt ca acasă, însă, din păcate, trebuie să stau mai mult în Anglia. Nu știu exact care este casa mea, întotdeauna m-am simțit ca un nomad și unde m-am oprit, acolo m-am simțit ca acasă.
Nu trăiesc ca să joc, joc ca să trăiesc
Colegii mei de la școala de teatru întotdeauna au crezut că o să ajung vânzător de antichități pentru că în timpul în care nu încercam să învăț să fiu actor, cumpăram și vindeam mobilă și tablouri ca să mă întrețin, pe atunci fiind doar un student. Chiar și atunci, primul meu job nu a fost în teatru. Între repetiții, dacă aveam măcar o jumătate de oră liberă, mă duceam și căutam obiecte antice. Toți au fost foarte surprinși când am devenit actor și am continuat să joc. Pentru mine, actoria a fost întotdeauna un stil de viață. Nu trăiesc ca să joc, joc ca să trăiesc. Scopul meu e să am o viață echilibrată, cu o familie minunată, cu nepoți și o soție extraordinară, și cu locuri superbe în care îmi place să mă reîntorc. Asta mă hrănește. Cu cât îmbătrânesc, cu atât devin mai exagerat, mai morocănos. Întotdeauna am fost așa pentru că nu-mi place atât de mult să joc, ci îmi plac poveștile, îmi place să lucrez cu oameni extraordinari. Când cineva mă întreabă care este filmul meu preferat, întotdeauna mă gândesc la ce s-a întâmplat în timpul creării acelui film. Nu contează cât de bun este. Mereu am avut în minte acest criteriu. Viața este foarte scurtă, trăim doar o singură dată și nu vreau să-mi pierd timpul. Recunosc, deși nu sunt mândru de asta, că am jucat și ca să câștig bani, dar cred că doar în patru filme în toată cariera mea.
Sunt conștient că dansez ca o rață și cânt ca un actor, deci nu sunt făcut pentru musical. Îmi pare rău că nu am jucat în „My fair lady”, am înregistrat, dar am ratat de fiecare dată rolul profesorului Higgins. Am fost mereu în locul greșit, în momentul nepotrivit. Ca orice actor, am un apetit pentru piesele scrise foarte bine. N-am jucat niciodată Cehov, însă am jucat Shakespeare, o încercare grea pentru orice actor, pentru că textele lui au o profunzime nesfârșită.
În teatru vrem să creăm emoție și să redăm realitatea unei situații
Când am auzit că se montează The Real Thing, am zis „îl cunosc pe Tom Stoppard, i-am văzut lucrările, știu totul despre piesa lui.” Atunci am plecat în Australia și am făcut un film cu Liv Ullmann, The Wild Duck, care poate s-a șters din mintea publicului. Între timp, am aflat că Meryl Streep și Kevin Kline vor juca în The Real Thing. Așa că l-am sunat pe agentul meu și i-am zis: „Robbie, n-ai făcut niciodată nimic pentru mine, n-am lucrat niciodată în țara ta, dar dacă nu-mi obții un rol în The Real Thing, în New York, te concediez.” M-am dus în NY și m-am întâlnit cu Mike Nichols, care urma să regizeze spectacolul, cu Tom Stoppard și cu Meryl Streep care apoi a renunțat, așa cum face mereu când vine vorba despre teatru. A fost minunat! Nici nu pot să vă povestesc cum e să repeți cu Mike Nichols, unul dintre cei mai inteligenți și distractivi oameni pe care i-am întâlnit, sau să stai lângă Tom Stoppard în timp ce lucram piesa lui extraordinară care era despre mine. Vorbesc serios, chiar era! Știam textul mai bine decât Tom însuși, puteam să-i spun orice despre el. A fost un moment de fericire… Și tot atunci, datorită primei reprezentații din Boston, am încercat să elucidez în ce constă actoria de teatru. După spectacol, eram la o cină târzie cu Mike Nichols în camera de hotel și așteptam să apară cronicile. La miezul nopții telefonul a sunat și Mike a răspuns, zâmbind, semn că era de bine. Iar soția mea, care era cu noi, întreba agitată: „au menționat gestul?” Mike i-a zis că da, a continuat să asculte ce se spunea despre spectacol, iar eu am întrebat-o: „Ce gest? – Cel pe care l-ai făcut! – Dar ce-am făcut? – Oh, știi tu!” Nu înțelegeam ce gest am făcut și nici nu-mi aduceam aminte. Ulterior mi l-au descris. În momentul în care mi se spunea că voi fi părăsit, mi-am dus mâinile la cap într-un anumit fel – un gest de disperare. În următoarea seară, am încercat să fac din nou gestul. A fost un eșec total și nu am mai încercat niciodată. A doua zi, m-am dus la teatru și primisem o scrisoare de la o domnișoară care văzuse prima reprezentație și care mă întreba: „cum ați reușit să faceți acel gest?” Asta se întâmplă în teatru, vrem să creăm emoție și să redăm realitatea unei situații. S-a menționat puterea concentrării mai devreme și cred că despre asta este vorba: să te concentrezi strict pe acel moment prezent și dacă mintea ta este acolo, în situație, acțiunea va curge de la sine.
Actoria e ca și cum ai face dragoste, concentrează-te asupra privirii partenerului, pierde-te în ochii lui și ia-o de la capăt
Jucam într-o comedie din perioada restaurației și la un moment dat aveam o replică foarte amuzantă, dar când repetam mă simțeam puțin rușinat, pentru că nu aveam cui să-i vorbesc. Însă mi s-a spus că trebuie s-o spun, dar cui? Unui zid și unor scaune goale? Am făcut-o până la urmă, numai că am inovat. În prima și a doua zi am spus replica diferit și am fost întrebat de colegii mei de ce am făcut asta. Pentru că am vrut să fie o surpriză și pentru mine, și pentru ei, și pentru public. Nu vreau să simt că joc într-un mod predeterminat. Știu că atunci când ești pe scenă trebuie să respecți aceleași poziții, aceleași replici, dar cred că poți să schimbi niște lucruri, încât acel spectacol să rămână viu. Actoria e ca și cum ai face dragoste, concentrează-te asupra privirii partenerului, pierde-te în ochii lui și ia-o de la capăt. Când joc teatru îmi doresc ca partenerii mei de pe scenă să nu fie siguri că îmi voi aminti replicile sau pozițiile, sau că voi spune fix același text. E o artă să joci mult timp într-un spectacol. Te repeți și te tot repeți. Cineva m-a întrebat: cum poți să faci asta? Dar întrebi vreodată un surfer cum face surf? Se aruncă în mare, căutând de fiecare dată cel mai bun val. În fiecare zi. Și mereu vor să găsească perfecțiunea. Așa se întâmplă și într-un spectacol cu multe reprezentații. Actorul trebuie să se asigure că-l menține viu.
Teatrul este de calitate atunci când se creează un soi de triunghi în care toate elementele funcționează
„Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill cred că este cea mai mare piesă americană scrisă vreodată, este foarte lungă, este despre o tragedie de familie și per total este un proiect de trei ore și jumătate care mă intimidează. Personal, n-am crezut vreodată că voi putea face asta. Și nici n-am crezut că la vârsta mea voi fi capabil să învăț toate acele replici din nou și să am energia să joc acel personaj. Știu că este un spectacol bun și știu că e capabil să-i creeze spectatorului o anumită stare. Cred că John Richardson spunea că teatrul este de calitate atunci când se creează un soi de triunghi în care toate elementele funcționează (autorul, actorul și spectatorul) și se întâmplă ceva extraordinar. Același lucru cred că e valabil și pentru „Lungul drum al zilei către noapte” și de asta am acceptat să joc iar în acest spectacol.
În textele lui Harold Pinter există profunzimi minunate și sensuri interesante. Scrie într-un fel foarte poetic, simte poezia, căci l-am auzit interpretându-și câteva piese. El își „scrie” inclusiv pauzele. El observă pauzele pe care le facem atunci când nu știm exact ce vrem să spunem sau când ne vine un alt gând. Eu și Isabelle Huppert vom juca unul dintre textele lui aici, „Ashes to Ashes”. Este un autor care mi-a influențat mult cariera.
Fiind actor de teatru, primul lucru pe care l-am învățat când am început să joc în film a fost că nu trebuie să te ascunzi de cameră. Atunci când suferi trebuie să împărtășești emoția în fața camerei. Camera este iubita ta. Sunt uimit uneori de cât de ușor le e unor actori să facă asta.
Peste o sută de ani ne vom da seama că trăim într-o bulă în care efectiv ne sinucidem ca să facem bani
Pentru că sunt o „vedetă”, oamenii au tendința de a mă întreba lucruri, apoi publică, scos din context, ceea ce am spus. Așa că în ziua de astăzi nu prea mai poți vorbi despre multe lucruri. Nu-mi place ce facem cu propriul nostru gunoi, că poluăm aerul etc. Cred că abia acum oamenii încep să se ocupe de problema plasticului. Trebuie să luptăm cu aceste probleme. Și în țara asta, lucrurile se schimbă foarte greu, dar vă rog să faceți tot ce puteți să încercați să opriți poluarea care ne afectează pe toți. Toate chimicalele au puterea de a ajunge în sistemul nostru, în sânge și apoi în creier. Și dacă ne uităm la cei tineri, observăm că au din ce în ce mai multe alergii și probleme de sănătate. Ceea ce mâncăm, ceea ce respirăm este ceea ce ardem. Se pare că bunăstarea și consumerismul au devenit din ce în ce mai puternice de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Peste o sută de ani ne vom da seama că trăim într-o bulă în care efectiv ne sinucidem ca să facem bani. Am condus aseară prin Roma și traficul este o nebunie. În Londra este la fel. Îmi place să merg pe motocicletă și pot să simt aerul foarte poluat.
Din când în când e bine să te oprești, să te golești cu totul și să-ți dai seama ce vrei să faci mai departe
Filmele pe care mi-aș dori să le fac nu sunt neapărat genul care se „vând” ușor. Mi-am crescut copiii, nu am rate la casă, am câțiva bani puși deoparte, nu m-aș supăra dacă n-aș mai face nimic. Vara trecută am avut o vacanță de opt săptămâni și am încercat să mă opresc să văd ce anume umple golul. Ce-i drept, nu e umplut de nimic, încă. Cred că din când în când e bine să te oprești, să te golești cu totul și să-ți dai seama ce vrei să faci mai departe. M-am gândit să scriu o carte, dar problema e că am prea multe gânduri care îmi trec prin minte. N-aș putea să mă așez, să-mi limpezesc mintea și să scriu. Am scris o dată. M-am trezit și am început să scriu. Pe la nouă m-am oprit și am luat micul dejun. Apoi am scris în continuare. Când a venit ora prânzului, am mâncat de prânz și am continuat să scriu. Seara am cinat și am scris din nou. La patru dimineața am terminat și am crezut că a durat zece minute.
Ca actori, ar trebui să răscolim lucrurile neplăcute, să fim partea rebelă a societății și să fim teribili de onești, să-i facem pe oameni să se simtă inconfortabil
Când lucram la Royal Shakespeare Company, repetam personajul A dimineața, jucam personajul B la matineu și jucam personajul C seara. Cei mai mulți actori își pot pune personajele într-un sertar. La repetiții pătrunzi cu adevărat într-un personaj, pentru că atunci trebuie să cauți. Soția mea are și pregătire academică și face asta într-un fel intelectual. Eu o fac instinctual și descopăr că îmi vin ideile în timp ce fac o baie, fumez și nu mă gândesc la nimic specific. Ceva din personaj rămâne, totuși, în tine. Cineva spunea că detestă actorii care vorbesc despre ce se întâmplă în societate – „Ce știu actorii? Ei nu au o voce”. Eu cred că actorii sunt diferiți de politicieni și de mulți alți profesioniști pentru că își petrec foarte mult timp în mințile altor oameni, deci au multiple perspective asupra vieții. Așa că actorii ar trebui ascultați. Uneori cred că au o percepție mai limpede asupra vieții și mai e ceva. Actorii nu au un stăpân. Suntem hoinari și sper să rămânem așa, deși observ că și asta a început să se schimbe. Lumea filmului devine tot mai competitivă din punct de vedere financiar. Actorii se comportă mai frumos. Nu! Actorii ar trebui să joace mai bine. Ca actori, ar trebui să răscolim lucrurile neplăcute, să fim partea rebelă a societății și să fim teribili de onești, să-i facem pe oameni să se simtă inconfortabil.
Întotdeauna am crezut că în viață trebuie să ne facem meseria cât putem de bine
Uneori stăteam și fumam o țigară și soția mea creadea că în momentele acelea mă gândesc la ceva profund, așa că aștepta puțin, apoi mă întreba: „Dragule, la ce te gândești?” Și îi ziceam: „Nu sunt sigur că tabloul ăla e atârnat bine.” Trebuie să mă concentrez când lucrez. Sunt foarte conștient că nu ai decât o șansă, mai ales atunci când filmezi. Chiar și în teatru. În acel moment, în fața acelui public. Așa că încearcă să profiți de ea. Întotdeauna am crezut că în viață trebuie să ne facem meseria cât putem de bine. Nu cred că actoria e cea mai importantă, dar se întâmplă să fiu actor. Când ai un mic moment într-un spectacol sau într-un film, încearcă să joci cât mai bine, încearcă să te concentrezi.
[1] Jeremy Irons a salvat și a restaurat Castelul Kilcoe din Irlanda, inițial o fortăreață în ruină la malul apei.
Print