Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Jerzy Grotowski…
„(…) ori de câte ori ne propunem să reînviem în teatru un ritual, facem mereu aceleaşi greşeli. Pentru că, dacă vrem să obţinem spontaneitatea primordială, cu alte cuvinte reacţia colectivă a spectatorilor, coparticiparea lor efectivă, vrând, nevrând ajungem la o spontaneitate dezordonată, isterică, la un haos în care spectatorii nu mai au mult şi încep să se tăvălească pe jos, să aibă convulsii; manifestări pe cât de abrutizante, tot pe-atât de spălate de orice sens şi care constituie singura consecinţă a faptului că „trebuie să facă şi ei ceva”; totul se transformă în ultimă instanţă într-o dezordine absolută. Puşi în faţa unei asemenea eventualităţi, spectatorii mai doresc sau nu mai doresc să coparticipe, iar atunci când doresc, o fac tocmai în ideea de a se deda unor asemenea dezordini, mai ales provocând haos pentru că haosul este lipsit de orice sens, haosul nu este un limbaj. Pe de altă parte, dacă într-un spectacol căutăm să reconstituim un ritual mitic, presupunând că acest fenomen există în sens obiectiv, avem toate şansele să realizăm un spectacol „ecumenic”, care conţine aluzii, trimiteri, fragmente din toate religiile posibile (puţin hinduism, câte ceva din China, aici Hristos, dincolo Buddha sau cine ştie ce altceva, de genul Şiva Krişna) – religii care nu mai sunt religia noastră, de care ne-am lepădat, fie că vin din partea noastră de lume sau din alte părţi, religii cu care n-am avut niciodată nimic în comun, religii specifice unor continente îndepărtate; toate acestea îmbinate cu grijă, combinate, bine potrivite şi încununate de ceva în genul unei teosofii profunde, al unei civilizaţii „Planète” – ca în această revistă care apare la Paris. Un mare ghiveci. Consider că, în ultimă analiză, ar fi un demers steril – cu câteva excepţii, desigur. Dacă un mare artist îşi propune să realizeze o asemenea cercetare, el ar fi capabil să depăşească aceste impedimente. Şi anume mă gândesc la anumite realizări ale lui Béjart care a exploatat diferite tipuri de reprezentări, preluate de la diferite civilizaţii religioase, dar în acelaşi timp nu s-a limitat la acestea, favorizat fiind de substanţa, de natura însăşi a meseriei sale; nu acele motive au fost elementul hotărâtor în succesul artistic al spectacolelor lui Béjart, ci discernământul şi competenţele lui în domeniul tehnicii dansului tout court; cuvântul hotărâtor l-a avut în cazul lui elementul corporal, dacă nu chiar senzual, legat de reacţiile fiinţei umane care se manifestă într-un ritm propriu – şi în niciun caz acele reprezentări religioase, extrase de unde s-a nimerit. Un mare artist este, deci, în măsură să treacă dincolo de aceste limitări. Şi de altfel nici n-am vrut să spun că ar fi absolut contraindicat să utilizezi motive preluate de pe alte continente – e cu totul altceva; eu vorbesc aici de o anumită tentaţie. De faptul că azi a dispărut acel filon principal al reprezentărilor mitice, că nu mai există o coparticipare efectivă şi la obiect şi că în consecinţă ar trebui să renunţăm la ideea unui teatru ritual. Aşa încât, pas cu pas, am renunţat la această idee.
Am făcut Acropolis, Doctor Faust după Marlowe, Prinţul Constant, apoi o nouă versiune cu Acropolis şi în sfârşit Apocalypsis cum figuris şi în timpul repetiţiilor, parcurgând diferitele ei etape, am constatat că din momentul în care am renunţat la ideea teatrului ritual am început să ne apropiem într-un mod anume de teatrul ritual.”
(Fragment din volumul Jerzy Grotowski, „Teatru și ritual. Scrieri esențiale”, traducere din limba poloneză Vasile Moga, Colecția Yorick, Editura Nemira, 2014)
Print