„Eu – Eu nu înseamnă că eşti rupt în două, ci că eşti dublu. Înseamnă că în acţiune eşti pasiv, dar în vedere eşti activ (adică invers faţă de ceea ce-ţi dictează obişnuinţa). A fi pasiv înseamnă: a fi rece. A fi activ înseamnă: a fi prezent. Pentru a hrăni şi menţine în viaţă Eu – Eu, Performerul trebuie să-şi dezvolte nu organismul-masă (organismul muscular, atletic), ci organismul deschis, care permite o irculaţie eficientă, prin care Energiile trec fără obstacol. Performerul trebuie să lucreze pe baza unor structuri precise. Făcând eforturi – pentru că tenacitatea şi respectul faţă de detaliu constituie o rigoare care-i permite Eu – Eu-lui să fie prezent. Ceea ce face Performerul, trebuie să fie exact. Don’t improvise please! Trebuie găsite acţiuni simple, având în vedere că ele trebuie stăpânite cu onestitate şi pe termen lung. Altfel nu vom mai vorbi de simplitate, ci de banalitate”. Era vocea unui alt Grotowski, cel care, în textul Performer, se dezvăluia într-o altă lumină, la sfârșitul anilor ’80 și despre care George Banu spunea: „Totul ar trebui citit ca îndrumări de traseu, şi nu ca un fel de elemente ale unui program, nici ca un document întocmit, încheiat, finalizat. Ecouri ale vocii acestui pustnic pot ajunge până la noi, chiar dacă activităţile lui rămân învăluite în mister”.
Publicat pentru prima dată în România, acest text încheie volumul „Teatru și ritual. Scrieri esențiale” de Jerzy Grotowski, care reunește cele mai importante texte ale cunoscutului regizor și teoretician, apărute în limba polonă în anii 1965-1969, în așa numita perioadă de activitate de la Wroclaw. Apărut la Editura Nemira, în colecția Yorick, volumul reunește, pe lângă aceste texte scrise și alese de Grotowski însuși pentru o ediție poloneză, alte patru ai căror autori sunt Konstanty Puzyna, Tadeusz Burzynski și Zbigniew Osinski.
Volumul se deschide cu o Prefață semnată de George Banu, „Grotowski sau lungul drum al nopții către zi”, urmată de câteva emoționante pagini de jurnal, „Mărturii dintr-un jurnal polonez”, semnate de același George Banu…
O incursiune în lumea interioară a lui Jerzy Grotowski, asta se dorește volumul „Teatru și ritual. Scrieri esențiale”, o incursiune în universul teatral al lui Grotowski, în sistemele lui de gândire, în teatrul lui, în felul lui de a înțelege și a crea pe scenă, în tehnica lui. Partea centrală a cărții o constituie textele semnate de el însuși, nouă texte, cele mai multe publicate acum în premieră, într-o traducere semantă de Vasile Moga, primul fiind celebrul „Spre un teatru sărac”, iar ultimul „Răspuns lui Stanislavski”. Între aceste două studii, întregul sistem de gândire al unuia dintre creatorii care au marcat teatrul secolului XX se conturează limpede în texte care oscilează între tehnică și poezie a concretului, între mărturisire și gândire sistematică. „Ca actor, am fost obsedat de Stanislavski. Eram fanatic. Credeam că aceste principii sunt cheia care deschide toate uşile creaţiei. Şi voiam să-l înţeleg mai bine decât ceilalţi. Am muncit mult ca să aflu tot, pe cât posibil tot ce-a spus el sau ce s-a spus despre el. Ceea ce m-a dus, potrivit regulilor psihanalizei, de la etapa imitării până la etapa revoltei, adică până la încercarea de a-mi găsi un loc al meu propriu. Pentru ca să joc şi eu faţă de alţii acelaşi rol în meserie pe care l-a jucat el faţă de mine… Apoi mi-am dat seama că a fost o idee periculoasă şi falsă. Şi atunci am început să mă gândesc că poate n-ar fi fost vorba decât de o nouă mitologie. Când am ajuns la concluzia că ideea de a-mi construi propriul meu sistem este iluzorie, pentru că nu există niciun sistem ideal care să poată oferi cheia creativităţii, atunci cuvântul „metodă” a căpătat pentru mine un alt înţeles”…
Ca în oglinzi paralele, viața teatrală și personalitatea lui Grotowski sunt surprinse în volum, textele lui fiind completate de cei care i-au fost alături, l-au cunoscut și i-au înțeles activitatea, de la George Banu, la colaboratorii lui din Polonia: o incursiune în celebrul „Apocalypsis” și în gândirea lui despre Dumnezeu la acel moment… o călătorie în lumea Teatrului Laborator!
O încercare de a înfrânge efemeritatea teatrului… „Apocalypsis”. „Iuda şi Magdalena, trădătorul şi prostituata. Ei aduc un lighean, toarnă apă în el, intră pe rând desculţi în lighean şi se spală pe picioare, se şterg, se înfăşoară în cârpe negre, iau ligheanul şi ies, cântând: <El ştie ce-i suferinţa, el ştie ce-i tristeţea lacrimilor> – două babe de la ţară ce merg la-ngropăciune, sigure de ele, hotărâte, rele. Tăcere. Simon atacă din nou: <Ascultă deci: nu cu tine suntem, ci cu celălalt, iată secretul nostru! Demult nu mai suntem cu tine, ci cu celălat, de-aproape douăzeci de veacuri>. Iar acum începe pentru Cel Sărac cu Duhul a doua mare tânguire a lui Eliot, cea mai tragică, cea mai disperată. Istoria <ne dă prea târziu lucrul în care deja noi nu mai credem>. Întoarcerea lui Hristos nu poate fi decât un vis. El nu se va mai realiza.
Una după alta, Simon stinge lumânările în timp ce, deodată, Cel Sărac cu Duhul începe să cânte: <Cogitavit Dominus dissipare…>. Pe la jumătatea cântecului se stinge şi ultima lumânare. Vocea devine mai puternică, umple tot întunericul cu plângerea lui Iov pe ruine din tot sufletul, curată, pătrunzătoare: <Ierusalem, Ierusalem, convertere ad Dominum, Deum tuum>. Apoi tace. Şi în tăcerea neagră care ne înconjoară se aud deodată cuvintele reci, dure ale lui Simon: <Du-te şi să nu te mai întorci>. Se aprinde lumina. Sala e goală, doar spectatorii stau pe locurile lor.”
Print