De numele lui Jiří Kylián se leagă compania Nederlands Dance Theater (NDT), prima companie de dans din Europa care instituia cursuri regulate de dans modern și o pionieră în privința combinării baletului clasic cu dansul contemporan. Chiar dacă din 1999 a predat ștafeta tinerilor, Jiří Kylián a coregrafiat în continuare până în 2009, iar istoria NDT nu se poate scrie fără cel care în perioada 1980-1990 redefinea profilul coregrafic al companiei și se concentra asupra dezvoltării talentului fiecăruia, astfel încât, dansatorii săi să capete renume internațional și să fie interconectați cu marii coregrafi ai lumii și cu opera acestora.
S-ar putea spune că NDT are o viziune tridimensională asupra viitorului și își clădește temelia constant pe câteva concepte care aparent se resping reciproc: modernitate și tradiție, longevitate și reînnoire, clasic și nou. Carel Birnie, unul dintre fondatorii companiei, și Jiří Kylián și-au dat seama rapid că tinerii dansatori trebuie educați și ținuți aproape, așa că au creat NDT II, o companie mai mică dedicată exclusiv tinerilor care doreau să exerseze și să-și dezvolte aptitudinile pe durata a doi ani, ori ca să devină dansatori în NDT I, ori ca să se angajeze oriunde îi trăgea inima. Marile companii de dans practică această fragmentare a dansatorilor pe vârste, care nu înseamnă o separare, ci o șansă de a crește nu la umbra stejarului, ci a propriului talent. În plus, spre deosebire de teatru, în dans, vârsta va fi întotdeauna un criteriu și cea care aduce cu sine limitele impuse de propriul corp. La fel ca Mats Ek, a revoluționat lumea dansului occidental prin interesul său față de scindarea permanentă dintre dansatorii tineri și cei care depășesc o anumită vârstă. S-a revoltat în fața superficialității evidente pe care o impune această artă și în 1991 a pus bazele NDT III, o a treia secțiune a companiei dedicată dansatorilor ajunși în pragul vârstei de 40 de ani și a căror carieră ar fi trebuit deja să ia sfârșit.
Numele coregrafului ceh se leagă iremediabil de NDT pentru că din cele 98 de coregrafii ale sale, 74 se regăsesc aici, iar celelalte sunt răspândite ori la Opera din Paris, ori la Stuttgart Ballet, ori la Tokyo Ballet. Ceea ce îl diferențiază pe Jiří Kylián de ceilalți coregrafi este preocuparea sa nu pentru a crea un nou limbaj al corpului, ci pentru a-l perfecționa și moderniza pe cel deja existent, baletul. Născut în Praga, în fosta Cehoslovacie, dansul, în mod deosebit baletul, a fost cel care l-a scos dintr-o țară condusă și stăpânită de comuniști și i-a creat șansa de a studia în Londra și, ulterior, de a face parte din echipa de la Stuttgart Ballet, într-o perioadă în care un „boom” al baletului cuprindea Europa occidentală.
Stilul coregrafic al lui Jiří Kylián se bazează pe tehnici clasice, pe un limbaj sofisticat și ultradezvoltat al baletului în care mai apar din când în când irizări din expresionism sau cultura folk. Kylián folosește corpul balerinului la potențialul său maxim, sădește în el conflictul, fără a-și dori să creeze o operă în spirit teatral sau pur abstract, ci mai degrabă își dorește să creeze poezie. Mărturisește că la baza coregrafiilor sale stă neputința de a se exprima prin cuvinte și dacă ar putea vreodată să creeze prin limbajul vorbit, cu siguranță s-ar naște niște versuri. Nu-l interesează să spună povești, nu este un adept al structurilor narative, ci al celor poetice care conțin în sinea lor dramatismul triadei – viață, iubire și moarte – despre care afirmă că sunt conceptele care se regăsesc constant în operele sale.
În spectacolele sale, Kylián poate aborda subiecte care țin de creștinism până la problemele contemporaneității cum ar fi noncomunicarea, alienarea, lipsa oricăror credințe sau furia care se ascunde în ambalajul de la suprafață. „Six dances” sau „Petite mort”, ambele coregrafiate pe muzica lui Mozart, sunt o izbucnire a unei alte laturi, una mai jucăușă, mai veselă, mai nebunească, dar fără a se lipsi de acel comentariu adresat societății, specific discursului său coregrafic.
Jiří Kylián nu este încă unul din acei coregrafi pur abstracționiști și nici nu folosește baletul ca pe un instrument de codificare. Un spectacol trebuie să fie accesibil tuturor și să-i vorbească fiecărui spectator în parte, chiar dacă mesajul receptat nu este același. Subiectele sale sunt întotdeauna legate de luptele pe care le duce umanitatea, de sentimente umile și mărețe în același timp, de pasiune și exaltare, de acea triadă care revine obsesiv: viață, iubire, moarte.
Print