Nimic nou în lumea laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din 2010. Peruanul Mario Vargas Llosa continuă să scrie și să cucerească noi teritorii și noi cititori. E singurul lucru la care se pricepe, recunoaște, dându-i dreptate soției care de zeci de ani îl apără de… factorii agresivi din exterior. Faima nu i-a alungat cheful de scris. Dimpotrivă, spune el, în destul de rarele sale intervenții publice.
Îndrăgostit de libertatea pe care o permite orice tip de proză, Mario Vargas Llosa rămâne în primul rând prozator. Puțin cunoscută, ipostaza de dramaturg, cu care se mai joacă din când în când, iese la suprafață mai ales când participă la evenimente cu ștaif. Unul dintre ele s-a petrecut acum câțiva ani, în iulie 2008, la Madrid. În capitala unei țări pe care o iubește, în care a locuit și față de care se simte, după propria mărturisire, profund îndatorat, dramaturgul Mario Vargas Llosa s-a jucat și la lumina reflectoarelor. A scris pentru scenă și câteva seri s-a făcut, tot în joacă, se-nțelege, actor. A jucat în Grădinile Sabatini, cu ocazia zilelor Madridului, i-a plăcut și a repetat experiența la Sevilla și în Tenerife.
După volumele de texte dramatice editate la Curtea Veche, în seria de autor pe care i-o dedică Editura Humanitas a apărut recent volumul „O mie și una de nopți“, tradus de Luminița Voina-Răuț, unde cititorii pot descoperi frumosul exercițiu de imaginație făcut de Mario Vargas Llosa pe o temă dată. Un exercițiu simplu, constând într-o piesă de teatru născută din recitirea irezistibilei culegeri de povești pe care o știm sub titlul „O mie și una de nopți“, în care universul arab se întâlnește cu lumea indiană și cu elemente din culturi mai puțin cunoscute, din tradiții orale și scrise. Autorul însuși explica în argumentul care precede piesa: „Am încercat o adaptare minimalistă pentru teatru, cu doar doi actori, dar cu multe personaje. Cei doi actori își joacă propriile roluri, dar devin și regele Șahriar și Șeherezada, și alți protagoniști din poveștile pe care aceasta i le deapănă regelui pentru a scăpa cu viață. Versiunea mea este foarte liberă. Respectând vag structura inițială a unor povești – nici una dintre ele foarte cunoscută –, am recreat subiectul, adăugând și tăind, folosind așa-zisa sensibilitate modernă“.
Piesa în sine urmează fidel punerea-în-abis din „O mie și una de nopți“ și aduce pe scenă o mulțime de ficțiuni, povestite de Șeherezada cu arta ei infailibilă și inepuizabilă. Amoruri leneșe și pătimașe, prințese trupeșe și prinți iuți la mânie, duhuri poznașe, salvatoare, făpturi celeste, nopți nesfârșite și întâmplări miraculoase se întâlnesc într-un labirint care pe Șeherezada o salvează de la moarte, iar pe ascultători/ spectatori, de la realitate. Evadarea din prezent și palpabil e gura de oxigen fără de care nu se poate.Pe scenă povestec doar doi actori, însă personajele sunt nenumărate.
Joaca lui Llosa în theatrum mundi umanizează, acesta este țelul final, „la fel cum s-a întâmplat cu Șeherezada și cu regele Șahriar, plăsmuirile ivite în peștera omului primitiv, în jurul focului ce alunga lighioanele, i-a umanizat pe ascultători“. Iar rolul de povestitor pe scenă i-a plăcut atât de mult, încât luna trecută, în ianuarie 2015, a vrut să mai încerce o dată postura de actor. A făcut-o tot la Madrid și a dublat-o cu ipostaza de regizor. Spectacolul pe care l-a pus în scenă și în care a jucat se numește „Los cuentos de la peste“ și este o adaptare a „Decameronului“ lui Boccaccio, din care Mario Vargas Llosa și-a ales rolul ducelui Ugolin, care, împreună cu alte patru personaje, se izolează ca să scape de epidemia de ciumă neagră care a făcut ravagii la Florența în anul 1348. Separat de lumea din jur împreună cu un mic grup, ducele deapănă povești. Numai că povestașul nu poate fi, de data asta, salvatorul omenirii și nu reușește să alunge moartea, așa cum o făcuse Șeherezada.
Print