Spectacolul “O noapte furtunoasă”, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, pare un joc făcut să arate cât de amuzant poate fi Caragiale şi cât de ludic trebuie să te apropii de el. Unii ar putea să-i reproşeze că are o miză prea mică şi că regizorul se opreşte la nivelul “comediei cu orice preţ”. Dar se simte că aceasta a fost intenţia şi se vede că publicul apreciază în mod sigur rezultatul.
O montare fără perdea, un Caragiale ale cărui sugestii despre sex şi mitocănia cotidiană se aud şi se văd ca în zilele noastre, pe străzile sau televizoarele noastre. Şi din acest punct de vedere, unii îi pot reproşa că a dus spectacolul într-o zonă destul de “decoltată”. Chiar riscantă dacă ne gândim cât de puţin lipseşte să pice în vulgaritate, dar graniţa unde regizorul şi actorii ieşeni ştiu să se oprească şi să controleze jocul alunecos al comediei păstrând limitele prin care nu trebuie să jignească spectatorul şi, mai ales, autorul este de admirat. La această Noapte furtunoasă nu trebuie să mergi cu ifose de intelectual care cunoaşte opera lui Caragiale, doar atunci te va surprinde prospeţimea şi noutatea replicilor (chiar şi a celor arhicunoscute), iată un pariu greu de câştigat astăzi.
Regia lui Alexandru Dabija are ca scop principal dorinţa de a pune actorii în evidenţă, pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte (ceea ce în mare parte şi reuşeşte), dar mai ales să scoată comedie din orice intenţie conţinută sau expusă. Aici, îl are bun aliat pe Dragoş Buhagiar, a cărui scenografie este plină de capcane pentru personajele acestei nopţi a încurcăturilor amoroase, senzaţia fiind asemănătoare cu cea de film mut în care eroul face câţiva paşi şi se trezeşte picându-i ceva în cap care îl va arunca zece metri mai în spate. Ajută actorii şi încurajează comedia, iar obiecte aproape că “joacă” şi ele, susţinând personajele şi devenind declanşatoare de acţiune. Casa în construcţie a lui Jupân Dumitrache, o schelă rezistentă care se mişcă la nevoie (o scenă de sex într Veta şi Chiriac), multiplică spaţiul de joc. De fapt, în această extindere a spaţiilor aparent închise stă ingeniozitatea scenografiei lui Buhagiar. Publicul este repartizat foarte aproape de curtea unde se petrece acţiunea, de parcă ai trage cu ochiul prin gardul unor vecini la micile lor mari orgolii de familişti.
Trupa Naţionalului ieşean se aruncă în textul lui Caragiale cu toată încrederea, iar mâna atentă a lui Dabija ştie încotro să îndrume actorii şi când să-i reţină. Orice depăşire a măsurii poate schimba direcţia spectacolului. Urmărind caricatura mahalalei de azi şi de oricând, cu mitocăniile ei conturate în portrete cu trăsături la vedere şi în tuşe groase (Jupân Dumitrache râgâie şi trage pârţuri, Veta şi Chiriac fac amor de se zguduie casa din temelii, Ziţa este toată o lacrimă şi un suspin, iar disperarea ei este lipsa unui bărbat etc.), spectacolul se transformă într-o provocare actoricească. Petronela Grigorescu (Veta) este femeia care suferă pentru bănuiala dusă la demenţă de Chiriac (Dumitru Năstruşnicu) pentru infidelitatea ei de la Union şi de aici poate dezvolta o serie de tonalităţi caricaturale în osteneala de a-i recuceri încrederea. Ziţa (Haruna Condurache) este toată la unison, dramatică până la caricatură. Aceste două personaje confirmă ideea că din patetism se poate naşte efectul teatral. Călin Chirilă îşi asumă postura parvenitului şi mitocanului absolut în rolul Jupân Dumitrache şi face un duet comic cu Florin Mircea (Nae Ipingescu). Spiridon (Doru Aftanasiu) are plăcerea copilărească a răzbunării şi cumva el produce şi rezolvă încurcăturile. Aproape ca Alexandru Dabija a vrut sa-l trimită în zona unui Puck sau Ariel mioritici. O abordare curajoasă a fost distribuirea lui Cosmin Maxim
în rolul lui Rică Venturiano, un contre emploi delicios, un adevărat cuceritor căruia îi piere curajul în faţa pericolului.
Alexandru Dabija a făcut un spectacol care emană bucurie. Bucuria de a te apropia de un text greu încercat fără încordarea pe care o presupune o nouă abordare, bucuria de a oferi şanse actorilor şi o alta de a împărtăşi spectatorilor hazul nebun pe care îl poate stârni Caragiale.
Print