Fericirea poate fi inexplicabil de complicată sau uimitor de simplă. Poţi căuta o viaţă stările superioare față de ceea ce crezi că e fericirea citită în cărţi sau te poţi ferici zi de zi de bucuriile cele mai banale, care, adunate în mănunchi, se fac o bucurie mare-mare cât o fericire întreagă. Diferenţa dintre cei care caută fericirea absolută, sublimă, deplină şi de neînţeles pentru cei mulţi şi cei care strâng bucurii este tocmai nefericirea; pentru că acea fericire supremă presupune multă nefericire în căutarea ei. Iar de cele mai multe ori nefericirea rămâne definitivă.
La fel se întâmplă şi în teatru. Când te complici în încercarea de a fi special cu orice preţ şi de a face mai multă artă decât teatru, în locul fericirii unui spectacol reuşit rămâne o mirare colectivă soră cu nefericirea. Aşa s-a întâmplat la Teatrul Odeon cu „Jocul de-a vacanţa” montat şi adaptat de Andrei şi Andreea Grosu după Mihail Sebastian. Modul în care cei doi recompun poveştile pieselor pe care aleg să le pună în scenă este de cele mai multe ori inedit şi foarte viu; scenariile lor spun altfel poveşti ştiute şi creează partituri ofertante pentru atori şi premise incitante pentru spectatori. De această dată, însă, experimentul s-a transformat într-un tăvălug de scene de-a valma, fără început, fără sfârşit, fără sens şi fără nicio poveste. Nu există niciun fir roşu de care să te poţi lega, nicio coerenţă care să conducă acest joc haotic constând într-o înşiruire de scene fragmentate, în care nişte personaje fără biografie, venite de nicăieri, pe care nu avem timp să le cunoaştem, nu leagă niciun soi de relaţie, ci stau mai degrabă într-o tensiune artificială, pe care nu ţi-o poţi explica. Cine sunt cei şase suspendaţi pe un ponton luuung care îşi strigă unul altuia reproşuri de la un capăt la celălalt, încât gâtul spectatorilor face un du-te-vino mai ceva ca la un meci de tenis şi pierde orice consistenţă a unor posibile relaţii, nu e de aflat în ora de spectacol. Concentrarea în timp şi dilatarea în spaţiu pierd esenţa oricărei poveşti. Nu doar a celei spuse de Sebastian. A oricărei posibile poveşti.
Corina pare o tânără în pragul sinuciderii, în plină criză existenţială, iar ceilalţi îi cântă în strună pentru a preveni nenorocirea. Asta pare a fi premisa. Dar după câteva minute abandonezi această posiblitate care nu se mai susţine odată cu avalanşa de reproşuri pe care le schimbă cu Ştefan Valeriu. Deci nu, nu e asta. Şi nici un pescăruş nu e. Atunci ce? De iubit nu pare că se iubesc cei doi. Dimpotrivă. Poate că e vorba despre o relaţie tată-fiică? Şi totuşi, nu, nu. Nici asta nu Poate fi. Sau poate sunt toţi atinşi de câte un soi de boală psihică şi doamna Vintilă e asistenta? Dar nu, pentru că şi ea îşi are scurtul moment de criză. Şi-atunci ce să fie? Ce e cu oamenii ăştia? E totul o metaforă a vieţii, o expresie căznit-teatrală a unor situaţii şi a unor tipologii? Cam general şi cam vag pentru a se numi spectacol.
În primul rând începutul ex-abrupto, cu o Corina surescitată care spune că pleacă, nu te lasă nici măcar să intuieşti cine sunt oamenii ăștia care de la intrarea în sală a publicului stau înşiraţi pe o punte a suspinelor şi te impresionează în primă faza cu încordarea lor. Apoi doar încordarea mai rămâne din tot spectacolul. Din toată ora de teatru, un sfert se joacă de două ori – la început şi la sfârşit; bine-bine, e un ever-lasting-story, e un timp în spirală, orice convenţie e de acceptat, numai să se susţină. Dar în cazul de faţă actorii par abandonaţi între multe scene de sine stătătoare înşirate cu agrafe pe o aţă subţire şi încâlcită şi fiecare pare lăsat pe cont propriu să se descurce după inspiraţie şi charismă. Nu e loc decât pentru salvări personale şi nu poate fi vorba despre reuşite sau mari izbânzi.
Nicoleta Lefter (Corina) este stridentă şi ca un semn constant de exclamare pus în coada unui „Daţi-vă la o parte, lăsaţi-mă să joc”. Se foloseşte excesiv de mijloace exterioare, aproape haotic, şi gonflează o formă pe care nu o mai poate controla, crispând spectatorii aflaţi la jumătate de metru distanţă. Fără auto-control, cu o energie mai degrabă distructivă, fără să îşi privească partenerii, joacă de una singură şi încearcă aproape cu disperare să impresioneze fără a construi un personaj, ci un strigăt pe două picioare. În lipsa unui mesaj şi a autenticităţii sentimentelor care nu pot fi pe bune dacă nici ea nu ştie de ce spune ce spune, efectul dorit se întoarce împotriva ei.
Andi Vasluianu (Ştefan Valeriu) are norocul unei charisme pe care o stăpâneşte cu meșteşug. Relaxarea lui şi felul natural de a fi pe scenă îi sunt mijloacele prin care te apropie de personajul lui. Ascultă şi se emoţionează, încasează şi încearcă să comunice cumva dincolo de aceşti pereţi ridicaţi de regie în calea actorilor. Pare că are sens ce spune el în monologurile cam lungi, pleci cu o idee, măcar, din expozeele sale, dar cine e acest Ştefan Valeriu şi de ce o iubeşte el pe Corina nu prea înţelegi.
Gelu Niţu (Domnul Bogoiu) i-a creat personajului un univers interior care să motiveze ceea ce spune. Pare că este singurul personaj a cărui biografie o poţi asimila şi înţelegi cine e de fapt şi de-a ce se joacă. Prin felul în care îşi ascultă partenerii, chiar dacă relaţiile abia se creionează, îi pune în valoare, iar privirea lui este de multe ori cea care mută focusul în scenă. Cu multă candoare, autoironie şi măsură bine drămuită îl compune pe Bogoiu din cioburi de ratări şi fărâme de neputinţe, oferindu-i un atu preţios: îl poţi crede, îl înţelegi cumva şi îl urmăreşti cu atenţie datorită concentrării netrucate.
Elvira Deatcu (Doamna Vintilă) se consumă mult şi transmite o nelinişte interioară pe care cu greu o explici din firimiturile de informaţii pe care le tragi cu cleştele din bucăţelele de text. Trăieşte intens şi foarte ponderat şi îi poţi aprecia emoţia tocmai pentru că este continuă, bine dozată şi arătată la momentul just. Dar de ce suferă doamna Vintilă – din iubire pentru Ştefan Valeriu sau pentru cel căruia îi scrie scrisori, e chiar îndrăgostită sau doar alintat-perversă, e adevărat ce spune, e adevărat ce ne arată că simte, asta nu e de aflat.
Constantin Cojocaru (Maiorul) e aproape civil. Punerea în scenă l-a fixat în mijlocul pontonului pe o găleată cu ochii în zare şi a cam uitat de el. Cu două-trei glume cu mai mult sau mai puţin efect îşi face loc şi el în acest puzzle de replici, dar nu are din ce să construiască nimic consistent. Şi-atunci continuă să privească în zare, cu gândul dus, şi aşteaptă cuminte să îi vină rândul.
Vlad Bîrzanu (Jef) este cel mai sacrificat din tot spectacolul. Personajul său e atât de amputat, încât aproape că putea lipsi cu desăvârşire din scenariu. Prezenţa lui magnetică şi intensitatea pe care o aduce cu sine îl transformă într-un punct de interes. El ştie ce joacă. Şi-a făcut de lucru şi a construit un adevăr pentru acest băiat care are puţine de spus, dar trăieşte parcă interior în compensaţie. Felul în care îi priveşte pe fiecare în parte leagă relaţii şi aproape că verifici în privirea lui dacă e just ce ai impresia că trebuie să înţelegi la un moment dat.
„Jocul de-a vacanţa” de la Teatrul Odeon are prea multe reguli pentru a putea fi înţeles. Urzelile se încâlcesc prea tare şi, din dorinţa de a spune ceva excepţional, s-a pierdut primul strat de receptare – ceva-ul normal. Şi-atunci arta rămâne un deziderat la fel de sublim şi de nobil precum fericirea, dar teatrul trebuie să tragă ponoasele nefericirii de a rămâne de neînţeles.
Teatrul Odeon
„Jocul de-a vacanţa” după Mihail Sebastian
Regia și adaptarea: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturică
Distribuția:
Domnul Bogoiu – Gelu Nițu
Ştefan Valeriu – Andi Vasluianu
Doamna Vintilă – Elvira Deatcu
Maiorul – Constantin Cojocaru
Corina – Nicoleta Lefter
Jef – Vlad Bîrzanu
Print