Am mai abordat în acest spațiu destinat opiniilor al revistei Yorick, problemele deloc puține și nicidecum ușor de rezolvat ale criticii teatrale românești. De la numărul tot mai împuținat al condeielor, și aceasta în condițiile în care în România funcționează cel puțin cinci secții de Teatrologie, la partizanatul confundat, și nu întotdeauna inocent, cu necesitatea de promovare a noului și de creare a unui statement. De la nevrerea unora de a-și face așa cum se cuvine profesia pentru care s-au pregătit și pe care, pesemne, au ales-o de bună-voie și nesiliți de nimeni la precaritatea financiară care a devenit un fel de al doilea dat al profesiei. Iar când vorbesc despre precaritate financiară, nu am în vedere eminamente faptul că a scrie despre teatru nu este nicidecum profitabil, că o cronică îți aduce cel mai adesea mai nimic în portofel, ci realitatea că nu există pe teritoriul scumpei noastre patrii nici măcar o singură revistă, fie ea de cultură sau de specialitate, care să își poată asuma costurile presupuse de deplasarea criticului la un spectacol ori la un festival care se desfășoară în afara ariei lui de reședință.
Toate aceste costuri, deloc mărunte, au cam fost asumate de Teatre. Cel mai adesea cu bună credință, din dorința sinceră de a se afla în posesia unui feed back, din voința, dar și din ceea ce socotesc a fi necesitatea de a ști unde se situează cu adevărat, la ce nivel valoric, cât înseamnă producțiile lor prin comparație cu cele ale altor instituții de spectacole similare.
Dar nu despre buna credință și corectă evaluare aș dori să scriu în editorialul din această săptămână. Ci despre faptul că sunt și directori de Teatru, roși de ambiția ori amăgiți de speranța infailibilității, mai rău, de convingerea, de certitudinea că dacă ei sunt cei care oferă muzica, tu, critic, trebuie să dansezi așa cum vor ei. Adică să spui, să scrii, să depui mărturie falsă, să faci promovare, nu critică, să te transformi în agent de PR angajat pe durată determinată. Aceasta însemnând să nu vorbești despre ceea ce ai văzut aievea, să recurgi la tot felul de bemoli, la fraze întortocheate, la beții de cuvinte și la alte forme și formule de alterare a realității. Adică să minți, să te faci că nu ai băgat de seamă că într-un anume Teatru, fie el chiar unul important, ulciorul este sfărâmat, făcut bucăți-bucățele, praf și pulbere, anartistic de-a dreptul. Și numai după ce ai făcut toate acestea, adică te-ai făcut că plouă, să îți câștigi dreptul de a nu fi trecut pe liste negre,să nu fii excomunicat, să nu ți se spună subtil, inteligent și pe ocolite că “de data aceasta nu mai putem extinde invitația”. Citatul este conform cu realitatea. Inșii aceștia, adică unii conducători peltici, interimari numiți politic pe termene nedefinite, cu schepsis prelungite, dar care și atunci când sunt definitivați în funcții tot tranzitorii, tot nesiguri și incerți rămân pentru simplul motiv că acționează așa cum bate vântul politic pe la forul tutelar, fie el Minister, Consiliu județean sau municipal, alții adevărați domni Ubu care trăiesc cu gândul că tot ceea ce produce instituția lor este obligatoriu nu bun, ci perfect de-a dreptul. Adică necriticabil. Drept care își îngăduie cu criticul de teatru un condamnabil joc de-a pedeapsa și recompensa. Cerându-i acestuia să fie contra-cost, adică, mai concret spus, contra-invitație, autist și complice la tot felul de aranjamente. Care nu sunt în beneficiul instituției pe care au ajuns să o conducă, ci doar în interesul lor propriu.
Că sunt și specimene ce au dobândit fotolii directoriale prin șantaj și care șantajiști rămân este partea cea mai rușinoasă a ceea ce înseamnă jocul murdar pe care criticul de teatru, dacă este într-adevăr critic și își respectă profesia și se respectă pe sine, trebuie obligatoriu să-l refuze. Fiindcă, altminteri, se descalifică el însuși. Definitiv.
Print