Binele şi Răul, în eterna lor luptă, lasă în urmă pe câmpul de bătălie – vieţile noastre comune – pete de gri. În cea mai bună dintre lumile posibile nu există nuanţe. Albul şi negrul nu se amestecă şi, astfel, nu se creează confuzii. Iar când totul este clar, de ce ar mai exista neînţelegeri? Armonie, pace şi plictis. Griul cu infinitele sale valenţe, densităţi variabile şi consistenţă îndoielnică face ca existenţa să devină interesantă. Aşadar, ce poate fi mai dramatic, mai ofertant scenic şi mai plin de viaţă decât un deşert de cenuşă?
„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă” nu este o piesă la îndemână. Trimiterile biblice, reperele culturale, simbolurile, arhetipurile din care Horia Lovinescu a construit structura acestui text creează o lume ce nu se lasă uşor cucerită. E nevoie de curaj pentru a încerca să transformi drama unui sfârşit de lume în splendida sa descompunere într-o poveste pe placul tuturor, care să amuze şi să binedispună publicul larg. Este loc pentru accente comice în orice istorie, oricât de tristă. Contrapunctul funcţionează ca o trambulină cu efect imediat atunci când este folosit cu măsură, iar lacrima convertită în râs este o formă sublimă de emoţie. Numai că Horaţiu Mălăele a lăsat să curgă prea mult din robinetul cu umor şi a înecat în gaguri scena atunci când a montat „Jocul vieţii şi al morţii” la Teatrul de pe Lipscani.
Rezultatul este un spectacol aflat la jumătatea distanţei dintre entertainment şi artă. Nu poţi vorbi despre ultimii oameni, fratricid, viol şi sfârşitul lumii între două hohote de râs stârnit de comicării, şi nu de comedie. Oricât de rafinat ar fi umorul actorului Horaţiu Mălăele, oricât de savuroasă interpretarea sa binecunoscută, cu glas moale, consoane îndulcite, repetiţii de cuvinte, bombăneli simpatice şi îngânări răsfăţate, există partituri la care pur şi simplu reţeta nu funcţionează. Încă de când vezi afişul ştii cum va fi personajul – un bătrân ticăit, bufon trist, uşor abulic, uşor obosit, uşor plictisit, cu izbucniri de forţă la intervale inegale, atât cât să surprindă, o jucărie stricată şi duioasă – aşa cum sunt mai toate personajele care poartă deja ştampila Horaţiu Mălăele. Nicio surpriză. Adam este un nou recital de actorie care îi va bucura pe fani. În contextul spectacolului, însă, arsenalul din dotare strică echilibrul.
La fel şi introducerea unui Povestitor la faţă de cortină care se plimbă printre spectatori între acte. Un domn cu frac, joben, fular şi mănuşi interpretat cu graţie şi şarm de Mircea Constantinescu, ne explică, parcă, ce trebuie să înţelegem din fiecare scenă rostind fragmente adunate din autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Pilde grăitoare, povestite pe-ndelete de un domn sfătos, care nici nu încurcă, dar nici nu îmbogăţesc sensul spectacolului. Coperţi frumoase, dar deloc necesare, care suprasolicită structura şi aşa şubredă a spectacolului.
Ce îi lipseşte montării este exact zona de gri. Binele şi Răul sunt atât de ostentativ prezentate prin personificarea celor doi fii, încât nivelarea ucide conflictul real. Cain e rău şi Abel e bun. Punct. Fără circumstanţe atenuante, fără nicio altă trăsătură de caracter. Lari Giorgescu (foarte activ, cu energie pozitivă, dar prea puţin asumat şi excesiv de atent la formă) este Abel cel blând şi iertător, cu un zâmbet aplicat pe chip ca o grimasă profesională, iar Bogdan Mălăele (cu o rostire sacadată, terminând obositor fiecare frază cu o virgulă, scăpând printre degete logica textului) este Cain cel crud şi egoist, cu o atitudine de dur din curtea şcolii. Iar Ana – Crina Semciuc (cu expresivitate şi emoţie, dar pierzând controlul notelor acute în scenele de forţă) – fata nevinovată şi pură, care nu înţelege ce i se întâmplă şi se miră neştiutoare că devine femeie. Arhetipurile la care se face trimitere în text sunt schiţa în creion a personajelor care au nevoie de infinite nuanţe pentru a duce cu sine povestea pe scenă. În permanenţă există nostalgia formei umplute până la jumătate, nevoia de căldură a unor caractere unidimensionale care acţionează doar exterior, din lipsa unui liant emoţional.
În tot acest marasm scenic, în care comedia simplă a gagului e combinată cu filosofia şi spiritualitatea, viaţa şi moartea rămân simple cuvinte enunţate. E drept, există momente cu soluţii regizorale de efect, care funcţionează în sine, un monolog realmente emoţionant rostit de Adam cel crucificat, dar aplatizarea sensurilor alterează mesajul. La final trec cu vederea drama femeii care se întreabă pe cine poartă în pântec. Cu atât mai mult cu cât parcursul personajului este deturnat şi atitudinea faţă de cei doi fraţi ambiguă. Povestitorul, în schimb, în acorduri de muzică triumfală, coboară în public şi încheie spectacolul spunând „Actorii – prinţi, Spectatorii – regi”. Un auto-laudatio acompaniat de ropote de aplauze. Frumos. Dar nedrept.
Teatrul de pe Lipscani
„Jocul vieții și al morții”, după Horia Lovinescu
Regia: Horaţiu Mălăele
Scenografia: Maria Miu
Distribuţia:
Adam: Horaţiu Mălăele
Abel: Lari Georgescu
Cain: Bogdan Mălăele
Ana: Crina Semciuc
Povestitorul: Mircea Constantinescu
Print