De numele lui se leagă multe povești din lumea de azi a baletului. La 42 de ani, danezul Johan Kobborg, care în adolescență a ales dansul, renunțând la o posibilă carieră de tenor, este un artist de renume internațional și unul dintre cei mai importanți balerini postbelici. Dansează și acum, deși este prins de mirajul coregrafiei. Fost prim-solist al Baletului Regal Danez și al Baletului Regal de la Londra până în 2013, Johan Kobborg este, din ianuarie 2014, director artistic al baletului de la Opera Națională din București, unde a avut loc recent premiera spectacolului „La fille mal gardée”, balet în două acte şi trei scene de Ferdinand Hérold şi John Lanchbery, în celebra coregrafie a lui Frederick Ashton. În prima seară, Johan Kobborg a dansat din nou alături de cunoscuta balerină Alina Cojocaru, logodnica sa, împreună cu care a repurtat victorii extraordinare pe marile scene ale lumii și, mulți ani, la Covent Garden. Despre acest spectacol, prezent în repertoriul multor companii de balet, despre reacția publicului și misiunea dansatorului, despre atmosfera dintr-o trupă de balet, despre evoluții și involuții, despre artă și tehnică am discutat cu Johan Kobborg într-o dimineață, în biroul său de la ONB, descoperind un artist care vorbește cu pasiune și franchețe despre o profesie sinonimă cu pasiunea.
Săptămâna trecută ați dansat din nou cu Alina Cojocaru, la București. Din sală a părut că v-ați simțit minunat. Mă înșel?
A fost o nebunie! Ori de cât ori lucrezi la un spectacol nou, de fapt totul e nou, pentru artiști, pentru toată lumea, vin și oameni din exterior, cu care uneori nu ai mai colaborat înainte. Lucrul în sine e o experiență incredibilă. În plus, proprietarul drepturilor de autor pentru acest balet a vrut să dansez și eu. Așa că n-am avut încotro, deși acum mi-e foarte greu să mă concentrez pe asta acum, când fac strategii și planuri, coordonez trupa de balet de aici etc.
Și totuși, ați făcut-o.
Da, după ce n-am mai dansat o vreme. Atât mi-a trebuit, că acum abia aștept următorul spectacol, asupra căruia o să mă concentrez cu toate forțele.
Publicul a fost foarte încântat și sigur ați simțit asta…
Da, recunosc. Și asta merită totul. Încântarea publicului merită orice efort. La sfârșitul zilei, indiferent de ce și cât ai făcut, stai față în față cu el. Dacă spectatorilor nu le place ce faci pe scenă înseamnă că ceva nu e în regulă, că e cazul să încerci altă cale. Pentru noi, balerinii, a simți că publicului îi place este extraordinar, este reușita primordială. Numai atunci simțim că a meritat cu adevărat.
Încântarea publicului merită orice efort. La sfârșitul zilei, indiferent de ce și cât ai făcut, stai față în față cu el. Dacă spectatorilor nu le place ce faci pe scenă înseamnă că ceva nu e în regulă, că e cazul să încerci altă cale. Pentru noi, balerinii, a simți că publicului îi place este extraordinar, este reușita primordială. Numai atunci simțim că a meritat cu adevărat.
Deci vă influențează mult reacția publicului.
Bineînțeles. Prin asta, nu spun în niciun caz că arta trebuie să fie comercială. Dar, indiferent de arta pe care o practici, indiferent de ce tip de artă ai ales, dacă creezi numai de dragul tău, dacă ești singurul căruia-i place ce creezi, atunci ești departe… Cel puțin într-o instituție de spectacol cum e Opera Națională din București, unde trebuie să facem spectacole care să ajungă la o mulțime de oameni, care să-i atingă.
Dar cronicile vă influențează? E drept, aveți numai cronici bune…
Nu întotdeauna. Adevărul e că se întâmplă cel mai adesea să înveți mai mult din greșeli. Dacă în seara asta dansezi minunat și iese o reprezentație bună, e minunat, dar uiți repede. Când ai o prestație slabă, când ceva nu merge, când simți că nu-ți iese cum ar trebui, când ești criticat într-o cronică, nu uiți, ci rămâi o vreme cu gândul acolo. Nu știu în ce măsură mă influențează cronicile, dar cert e că le citesc. Când eram doar balerin, nu-mi păsa de ele, nu mă afectau, nu schimbau nimic în mine. Știam când pot da tot ce am mai bun. Dar acum coordonez niște oameni, răspund pentru ei și-mi doresc ca ei să fie apreciați. Iau în considerare ce se scrie, dar nu încerc să fac pe placul respectivului om, despre care adesea habar n-am cine e. Vreau să mă bucur pentru balerini că sunt apreciați. Dar să nu uităm că facem artă și n-avem cum să fim pe placul tuturor. Poate că mie-mi place „Mona Lisa”, iar dumneavoastră nu, ceea ce nu înseamnă că tabloul nu are o calitate certă. În realitate, totul se reduce la gustul personal.
Să nu uităm că facem artă și n-avem cum să fim pe placul tuturor. Poate că mie-mi place „Mona Lisa”, iar dumneavoastră nu, ceea ce nu înseamnă că tabloul nu are o calitate certă. În realitate, totul se reduce la gustul personal.
Bucureștiul este, fără îndoială, o schimbare mare în cariera dvs. Orașul în care lucrați joacă vreun rol în ceea ce faceți, în stările dvs. artistice și nu numai?
Bucureștiul îmi place enorm, după ce mi-am petrecut ultimii paisprezece ani la Londra. Dar am călătorit dintotdeauna foarte mult. Aminitirile cele mai frumoase, care-mi sunt cele mai dragi, sunt cele din Rusia, unde am trăit clipe sublime pentru destinul meu artistic. Altfel, sunt obișnuit să trăiesc într-o valiză! Iar acum, la București, mă simt minunat. Sigur că atmosfera dintr-o trupă, dintr-o instituție de spectacol, e importantă, dar și eu joc în rol în această atmosferă, nu? Și eu o pot schimba într-un fel sau altul. Atmosfera o facem noi – artiști, Departament Administrativ, Departament Comunicare, absolut toți. Baletul și opera înseamnă echipă. Noi ne creăm mediul în care vrem să lucrăm. Există perioade bune și momente grele, bineînțeles, dar, într-o mare măsură, tot noi suntem autorii acestor momente. Nu avem întotdeauna la dispoziție un mediu perfect pentru creație și trebuie să descoperi ce fel de oameni sunt în jurul tău. Sigur că e o provocare să scoți o premieră ca „La fille mal gardée” când clădirea Operei este în renovare. În fine, suntem bucuroși că acum măcar avem cabine! Balerinii au fost extrem de înțelegători și răbdători.
Și au dansat cu atâta concentrare și cu multă plăcere la premieră. Din primele rânduri ale sălii, se vedea.
Da, mai ales că e un balet care-ți dă o stare bună. După părerea mea, e un balet superb, care aduce zâmbetul pe chipurile oamenilor și, în același timp, este și o provocare spectaculoasă, mai ales că noi avem și o coregrafie complicată. Este un balet și pentru copii, și pentru adulți, cu o poveste care atinge pe oricine, o poveste în care se întâmplă lucruri, apar schimbări, ceea ce nu întâlnim într-o mulțime de balete unde sunt timp morți, momente lungi fără schimbări, care solicită o atenție specială și chiar o educație anume din partea publicului.
Coregraful Johan Kobborg pregătește ceva la ONB?
Da, sunt câteva spectacole la care lucrez cu trupa de aici, proiecte sigur solicitante pentru balerini, despre care însă vom vorbi la timpul potrivit. Avem în pregătire trei spectacole, în trei stiluri diferite. Și e provocator să lucrezi în același timp la producții atât de diferite din punct de vedere al coregrafiei. Pentru un balerin, este însă vital să abordeze stiluri diferite, să se îndrepte spre necunoscut, spre zone neîncercate. Ca să fii mai bun, trebuie să mergi până la limită, până la punctul acela în care nu știi ce se va întâmpla. Și acum e datoria mea să am grijă să nu cumva să ne aruncăm de pe stâncă sau să cădem! În sinea mea, continui să fiu balerin și propun lucruri despre care cred că sigur sunt de interes pentru un balerin și, pe de altă parte, privesc spre spectacole care să-i facă plăcere publicului.
După atâția ani de balet, există zone care dumneavoastră personal să vă fi rămas necunoscute?
Sigur că există. Imaginația omului fiind fără limite, și baletul este, de fapt, la fel. Stările noastre, ca și mișcările corpului nostru, sunt infinite. Baletul nu le poate epuiza și nici dansul clasic. Și de aici vine fascinația pentru aceste două forme de artă. Altfel, în ceea ce privește zonele geografice, am dansat în nenumărate locuri, în aproape cincizeci de țări (le-am numărat!), dar mai sunt atâtea! Să ai o carieră înseamnă, în cazul nostru, și să petreci perioade mai lungi într-un anumit loc – în Rusia, în America, în Japonia etc. Există țări în care baletul ocupă un loc important în viața culturală. În India, de exmplu, n-am fost niciodată, dar sunt sigur că voi ajunge într-o zi. Baletul există peste tot, cred eu, și lumea se deschide din ce în ce mai mult. Una dintre misiunile mele aici este să fac oamenii mai deschiși, să le atrag atenția că balerinii de aici merită admirație și prețuire, și nu numai din partea locuitorilor din București, ci de la mult mai multă lume, să aduc oameni care să vadă acești artiști, pentru că ei merită să fie văzuți. Am străbătut lumea în lung și-n lat și cred că recunosc un talent atunci când îl văd. Iar aici, la Opera din București, sunt destule.
Oare astăzi talentul înseamnă altceva decât însemna la momentul la care ați debutat dvs. ca balerin, să zicem?
Un lucru e clar: astăzi oamenii se așteaptă ca un balerin să fie format mult mai devreme, să-și înceapă cariera altfel, să creeze de la o vârstă mai mică. Când am început eu, la 23-24 de ani erai un balerin tânăr. Acum, la vârsta asta se consideră că nu mai ești deloc un balerin tânăr. Când aveam 18-20 ani, Internetul nu exista și singura mea sursă de inspirația era existența într-o trupă de balet. Țin minte că mai făceam rost de câte o casetă video, pe care mai vedeam câte o înregistrare a vreunui spectacol de la Teatrul Balșoi. Atât. Profesorul meu era singura persoană de la care mă inspiram și învățam. Acum e altfel. Pe Youtube vedem cine știe ce copilaș de 8-9 ani, de cine știe unde, care face giumbușlucuri și mișcări ciudate, ieșite din comun, cu corpul lui. Și, brusc, asta se transformă în normă și reorientează atenția, în detrimentul artei. Arta nu înseamnă giumbușlucuri. Orice am face cu corpul nostru este doar un instrument menit să slujească povestea pe care o avem de spus. Acum însă se pune un accent mai mare pe tehnică și pe execuție, în detrimentul personajului, al stării etc. Dacă ai și simț artistic autentic, și abilități tehnice, apare magia și pe scenă te transfigurezi. Mi se întâmplă adesea să văd spectacole minunate, dar care nu-mi spun nimic, nu mă mișcă prin nimic. E ca și cum ai cânta la un instrument o lucrare frumoasă, dar fără suflet. Faptul că nimerești notele nu înseamnă că ești un mare pianist, nu? Și la balet e la fel. Tehnica e importantă, asta le și spun balerinilor cu care lucrez, trebuie să ajungi la un nivel cât mai înalt, dar niciodată să nu uiți de suflet!
Un alt aspect este că în Europa sunt din ce în ce mai puține companii de balet, și dintre cele mari, care mizează mai puțin pe repertoriul clasic. Întorc spatele acestei zone și merg spre contemporan și experimental, ceea ce mie mi se pare o mare rușine.
Acum se pune un accent mai mare pe tehnică și pe execuție, în detrimentul personajului, al stării etc. Dacă ai și simț artistic autentic, și abilități tehnice, apare magia și pe scenă te transfigurezi. Mi se întâmplă adesea să văd spectacole minunate, dar care nu-mi spun nimic, nu mă mișcă prin nimic. E ca și cum ai cânta la un instrument o lucrare frumoasă, dar fără suflet. Faptul că nimerești notele nu înseamnă că ești un mare pianist, nu? Și la balet e la fel.
De ce?
Pentru că e loc destul și pentru clasic, și pentru contemporan, iar o trupă de înalt nivel are o răspundere. Stă în puterea noastră să producem spectacole după clasici și e datoria noastră ca ei să existe în repertorii, ceea ce nu înseamnă nicidecum că facem un muzeu. Înseamnă că trebuie să descoperim lucruri noi și astfel să ținem în viață baletul clasic. Există o groază de spectacole de dans pe muzică pop, care e cool și trendy și pe placul tinerilor. Numai că uneori nu înțelegi care e diferența dintre ce se întâmplă pe scenă și ce se difuzează pe MTV. Poate că în clipa asta e ceva cool, dar nu cumva de aici vine și impresia că spectacolele din 2008, să zicem, sunt datate, depășite? Și e păcat. Se întâmplă fiindcă unii creatori lucrează după modă, iar scopul lor nu e calitatea. La ONB, vrem să stăm departe de tentația asta, de a merge cum bate trendul, și de giumbușlucruri, chiar dacă producem spectacole de succes, pe placul unui public relativ larg. De ce mai facem „Lacul lebedelor” sau „Giselle”? Pentru că există în ele o calitate inepuizabilă, pentru că au povești care le spuneau ceva oamenilor acum o sută de ani și le spun ceva și oamenilor de azi. Asta înseamnă calitate. Altfel, oamenii vor fi întotdeauna fascinați de corpul omenesc și de cât de departe poate merge el, de câte poate face. Dar oare așa putem merge mai departe? Există gimnaști, nu?, și vor exista mereu!
Există o groază de spectacole de dans pe muzică pop, care e cool și trendy și pe placul tinerilor. Numai că uneori nu înțelegi care e diferența dintre ce se întâmplă pe scenă și ce se difuzează pe MTV. Poate că în clipa asta e ceva cool, dar nu cumva de aici vine și impresia că spectacolele din 2008, să zicem, sunt datate, depășite? Și e păcat. Se întâmplă fiindcă unii creatori lucrează după modă, iar scopul lor nu e calitatea.
Sunt gândurile unui artist matur sau erau și gândurile balerinului care erați la 20 de ani?
Pe-atunci, prin 1990, nu existau extreme și nu se punea problema așa.
Dar era loc pentru libertate și imaginație în baletul clasic?
Bineînțeles. Eram în Danemarca și în balet acolo conta personalitatea. Disciplina e inevitabilă în baletul clasic, fără îndoială, dar există și mult mai mult loc pentru libertatea artistului decât se crede în general. Văd spectacole de balet clasic în care balerinii sunt mai liberi decât dansatorii din performance-urile contemporane, care sunt doar niște unelte, niște pioni pe tabla de șah a unui coregraf care-i manevrează astfel încât să iasă partida. Ca dansator, nu mi s-a părut niciodată interesant să fii unealta altcuiva. În calitate de coregraf, nu vreau să lucrez cu dansatori, dacă nu creăm împreună, dacă ei nu se pot exprima liber și dacă eu însumi nu mă pot exprima liber în ceea ce facem. E ca și cum mi s-ar cere să cânt Bach, dar fără să am voie să interpretez! În cazul ăsta, vorbim despre școală și atât. De ce ar mai veni la „Lacul lebedelor” spectatori care au văzut „Lacul lebedelor”? Pentru că au văzut-o pe Bianca Fota, să zicem, după care vor s-o vadă și pe Corina Dumitrescu. Povestea e aceeași, dar fiecare balerină spune propria ei poveste.
Văd spectacole de balet clasic în care balerinii sunt mai liberi decât dansatorii din performance-urile contemporane, care sunt doar niște unelte, niște pioni pe tabla de șah a unui coregraf care-i manevrează astfel încât să iasă partida. Ca dansator, nu mi s-a părut niciodată interesant să fii unealta altcuiva.
Vorbeați mai devreme despre atmosfera dintr-o companie de balet. Ați lucrat cu cele mai mari companii atâta vreme. E adevărat că spiritul de rivalitate poate merge foarte departe?
Aici, la București, nu am simțit niciodată așa ceva. E o atmosferă bună, nu am impresia că balerinii ar avea răfuieli unul cu celălalt. În Danemarca, atunci când am început eu să dansez, trupa era ca o familie mare, fără nicio exagerare. Făceam o mulțime de lucruri împreună, petreceam mult timp împreună. La Londra, de exemplu, e cu totul altceva: o lume dură, în care fiecare artist își duce propria lui luptă. Pe de altă parte, nu toată lumea place pe toată lumea. E ceva normal, nu?
Există percepția că lumea baletului este una dintre cele mai dure.
Este. Este o lume a competiției. Dar ești în competiție cu tine însuși. Trebuie să fii cât poți tu de bun în relație cu posibilitățile tale, nu cu ale celuilalt. Da, baletul e o lume dură: în fiecare zi stai în fața oglinzii. Nu ai nicio scăpare. Nu te poți ascunde.
Nu-mi închipui cum aș fi putut să-mi petrec viața mai bine decât mi-am petrecut-o și mi-o petrec dansând. Și, de fapt, niciodată nu mi-am făcut planuri majore. Dacă-ți faci treaba bine, dacă pui suflet, nu se poate să nu se întâmple ceva bun. Iar dacă nu-ți iese ceva așa cum ar fi trebuit sau cum ți-ai fi dorit, și din asta înveți ceva. Ni se întâmplă ce trebuie să ni se întâmple, așa cred.
Dacă ați putea da timpul înapoi, ați alege tot baletul?
Da.
Sunteți unde ați vrut să fiți?
Da. Nu-mi închipui cum aș fi putut să-mi petrec viața mai bine decât mi-am petrecut-o și mi-o petrec dansând. Și, de fapt, niciodată nu mi-am făcut planuri majore. Dacă-ți faci treaba bine, dacă pui suflet, nu se poate să nu se întâmple ceva bun. Iar dacă nu-ți iese ceva așa cum ar fi trebuit sau cum ți-ai fi dorit, și din asta înveți ceva. Ni se întâmplă ce trebuie să ni se întâmple, așa cred. Avem tendința să ne fixăm scopuri mărețe, ceea ce am făcut și eu cândva. Dar între timp am învățat că trebuie să trăiești acum, în clipa asta. Azi e o zi întreagă și trebuie s-o trăiești. Nu poți trăi obsedat nici de ieri, nici de mâine. Așa e și în balet.
Există o forță care ne conduce?
Da. Și noi contribuim la crearea ei.
Fotografii din spectacolul „La fille mal gardee” realizate de Cristian Lăzărescu
Print