Actor, regizor, profesor de actorie, John Wright a înființat Trestle Theatre Company și, după aceea, compania Told by an Idiot, al cărei director artistic a rămas, împreună cu Paul Hunter și Hayley Carmichael. A câștigat de-a lungul anilor multe premii și distincții, fiind recompensat, printre altele, pentru contribuția la dezvoltarea teatrului fizic. Bucurându-se de mare succes și publicată în mai multe ediții în Anglia și în Statele Unite, cartea sa din 2006, intitulată „Ce-i atât de comic? O explorare practică a comediei fizice“, tradusă de Maria Aciobăniței, va apărea în curând în Colecția Yorick a Editurii Nemira. Revista Yorick vă prezintă în continuare un fragment în avanpremieră.
„În majoritatea școlilor noastre de teatru se acordă mult mai multă atenție felului în care îi facem pe studenți să plângă decât celui în care îi facem să râdă. Asta vine în parte de la moștenirea lui Stanislavski, iar majoritatea profesorilor noștri de teatru își bazează abordarea pe un anumit aspect al metodei sale. Probabil că nu există niciun student la teatru în țară care să nu fi întâlnit idei precum „magicul dacă“, monologul interior, motivația sau memoria afectivă. Am lucrat odată cu un coleg, stanislavskian autodidact, care, conform tradiției impuse de celebrul om de teatru, punea un scaun în capătul scenei și un pachet de șervețele lângă el. Apoi, rând pe rând, fiecărei persoane i se cerea să îi vorbească grupului despre un incident traumatizant din viața sa. O studentă a venit la mine plângând în hohote după o asemenea ședință, spunând că i s-a reproșat că nu-și poate accesa emoțiile. Cu altă ocazie, o altă studentă a spus că toți au complimentat-o pentru cum a descris moartea mamei ei, deși mama ei trăia, era sănătoasă și locuia în Franța. Ceea ce m-a înfuriat la această abordare nu a fost exercițiul în sine – de fapt, el e chiar foarte bun –, ci valoarea falsă acordată unui așa-zis „adevăr“. Cui îi pasă dacă ai făcut sex cu bunica? Nu e treaba mea. Și e dincolo de expertiza mea profesională să gestionez o asemenea informație. Nu sunt terapeut și nici colegul meu nu e. Dacă cel mai rău lucru care ți s-a întâmplat vreodată a fost să-ți moară hamsterul, atunci e greu să obții multe puncte la capitolul despre experiență personală.
Să plângi la comandă e o abilitate folositoare, iar lacrimile pot fi provocate în foarte multe moduri, dar acest exercițiu era doar vârful aisbergului. Același coleg îmi vorbea despre comedie ca despre o renunțare emoțională și spunea că e o clauză de reziliere pentru a evita sentimentele „mari“. Împărțea lumea între actori comici, pe de o parte, cărora le spunea „comedianți“, și „actori“, pe de altă parte, care se pare că erau foarte serioși, puteau plânge într-o clipită, se puteau conecta ușor la emoțiile lor și nu jucau în comedii. Iată adevăratul elitism în teatru: să consideri comedia veșnic incapabilă să fie profundă și, implicit, veșnic superficială și, în esență, trivială.
Să nu ne facem iluzii : comedia poate să strice orice. Poate să demaște, să trivializeze și să „reducă“ orice la un idioțenie puerilă, care nu face mare lucru pentru a stârni râsul. Dar, fie că ne place sau nu, această distrugere e o știință, uneori o știință grozavă. Capacitatea comediei de a reprezenta un asemenea element distructiv constituie un motiv în plus să explorăm felul în care funcționează ea. Teatrul este un număr pe sârmă. Toți admirăm îndemânarea, grația și îndrăzneala celui care se urcă acolo. „Dar nimeni nu poate să fie atât de bun”, ne spunem în gând, „nimeni nu poate să fie atât de deștept.“ Să recunoaștem: virtuozitatea solidă e plictisitoare. În adâncul sufletului, singurul lucru care ne face să privim mai departe e gândul că acrobatul ar putea să cadă de sus în orice clipă. Atunci am putea măcar să vedem ceva mai uman. Ar distruge tot, bineînțeles, i-ar putea pune viața în pericol, sigur că da, dar măcar ar semăna ceva mai mult cu noi. Ideea este savuroasă. Privim cu sufletul la gură să vedem primul semn de clătinare. Teatrul este mai convingător ca oricând atunci când lucrurile sunt un pic dezechilibrate. Momentele de dezechilibru nu sunt glume, nu sunt inteligente și nici spirituale. Sunt amuzante pentru că sunt înspăimântătoare și sunt înspăimântătoare pentru că sunt ușor scăpate de sub control. Ne uităm cu toții la omul de pe sârmă pentru că ce face el este aproape bine. Prea multă siguranță, prea mult control, prea multă puritate sau prea mult estetism sunt, în ultimă instanță, foarte plictisitoare.
Măștile comediei și ale tragediei sunt înșelătoare. După ce am lucrat mulți ani cu măști, vă asigur că o față mare și zâmbitoare devine în scurt timp enervantă, iar dacă pui aceeași mască în împrejurări diferite în curând va părea de-a dreptul expresia nebuniei. Dar, dacă pui o pălărie de petrecere pe fața încruntată a tragediei, ea va deveni imediat amuzantă, iar, dacă mai și convingi masca să danseze, atunci chiar va fi foarte nostimă. Comedia și tragedia sunt plase în judecate ca două categorii distincte și asta nu ajută la nimic. În loc să fie cele două fețe ale unei singure monede, sunt mai degrabă părțile egale ale întregului. Privim teatrul ca pe un mediu predominant literar – și că realismul psihologic rămâne forma noastră fundamentală de reprezentare teatrală – și asta nu ne ajută deloc să redescoperim teatrul ca eveniment viu al vieții. Ca să înțelegem asta trebuie să ne întoarcem la abilitățile pre-literare de joc actoricesc, la teatrul evocator din formele populare vechi ale commediei dell’arte și la jocurile de-a clovnul, când contractul dintre „tu, ăla de sus“ și „noi, ăia de jos“, cei pentru care joci, era mult mai clar – ori erau convingător, ori plecai acasă. Nu vorbesc despre autenticitatea istorică și nici despre gen, ci mai degrabă despre ideile cunoscute despre ce anume să faci ca să fii sigur că ești comic, o tradiție transmisă oral printre actori.
(…) La Teatrul Globe nu putem sta relaxați și cuibăriți în ideea noastră confortabilă că teatrul este o iluzie. Configurația publicului în acest spațiu necesită niveluri de implicare fizică ce astăzi ne sunt străine. Noțiunile de actorie ca joacă și teatru ca joc, precum și rolul râsului în piesă per ansamblu, sunt imperative autentice când stai în frig de câteva ore. Nu poți să fii pasiv la Globe. Aici, ascultând textul, ești tot atât de pasiv ca atunci când joci tenis. Nu stăm într-o cameră obscură, însoțiți doar de propria noastră imaginație. Suntem permanent conștienți de prezența celorlalți din jurul nostru. Acest spațiu este volatil –i se poate întâmpla orice. Sacrul și profanul stau unul lângă altul și vrem să le vedem amândouă, pentru că în adâncul sufletului toți știm că unul îl provoacă pe celălalt.
Această carte este un manual de comedie fizică. Este o referință și un registru prescurtat al ideilor de bază, al jocurilor și al exercițiilor care au dat formă muncii mele de a stârni râsul de-a lungul anilor.
Sunt regizor, creator și profesor de teatru. Nu sunt academician. Dar asta nu înseamnă că nu mă interesează teoria. Dimpotrivă, mă interesează, doar că în cazul meu teoria se amestecă mereu cu practica. Toate jocurile și exercițiile din carte au fost incluse pentru că funcționează. Provin din anii în care am lucrat cu diferiți actori și în care m-am luptat cu ei ca să fac teatru și să fac publicul să râdă. Am o abordare destul de eclectică și pot scoate ceva din orice.
Nu încerc să propun o metodă – nu am așa ceva. Rareori abordez la fel două proiecte diferite. Folosesc jocuri ca să creez în sala de repetiție. Dacă nu-mi place ce se întâmplă, schimb jocul în așa fel încât ajung să inventez permanent sau să inventez noi metode de a face lucrurile să meargă pe măsură ce repetițiile înaintează. Pentru mine, lucrul nu este niciodată bătut în cuie, ci evoluează încontinuu. Până veți ajunge să citiți cartea, eu voi fi încercat deja altceva, dar preceptele mele vor rămâne, probabil, aceleași. Intenția mea e să vă dau un vocabular al punctelor de plecare, al proceselor și al provocărilor care se pot folosi imediat și care vă vor informa pentru propriul vostru antrenament. Poate nu veți fi de acord cu tot ce spun, caz în care v-am provocat să faceți altceva și să găsiți altă cale. Asta ne va îmbogăți pe toți. Nu există „metoda corectă“ și „ metoda greșită“, există doar metode diferite. Diferențele sunt interesante. Diferențele sunt creative.“