Oameni însigurați, aflați în căutarea unui adevăr despre sine și a unui loc în lume. Femei care trebuie să renască după traume și-și construiesc identități greu de elucidat. Bărbați tăcuți, adesea veniți de niciunde, care apar pe scenă și, la sfârșitul spectacolului, rămân tot ființe neelucidate. Tăceri lungi, momente în care cuvintele nu sunt nici necesare, nici de dorit. Priviri grele, gesturi pline de tensiune sau de resemnarea învinsului. Între ele se conturează dramaturgia norvegianului Jon Fosse, literatură pentru scenă despre ființe neelucidate.
O astfel de ființă este dramaturgul însuși, purtând cumva povara fiordurilor aproape de care s-a născut. Cel mai jucat dramaturg european în viață rămâne, la 54 de ani, în ciuda prezenței asidue pe scenele mari și mici, în teatrele de stat și în spațiile private și/sau independente, o figură departe de lumea agitată a teatrului. A scris peste 40 de piese, traduse în peste 40 de limbi, dar și-a încercat condeiul și în alte genuri. La început a fost proza, mai exact romanul, după care au urmat poezia, eseul, literatura pentru copii. În 1995 și-a publicat prima piesă, „Cineva are să vină” (montată și la București, în Clubul La Scena, de Ovidiu Uscat, în 2009) și și-a trasat din prima teritoriul: un bărbat și o femeie, fiecare dominat de demonul său – ea de frică, el de gelozie – pătrund într-o casă părăsită, undeva la marginea mării, și (se) caută, fără să (se) găsească. Ceva din Samuel Beckett și ceva din Harold Pinter se simțea deja în scriitura lui și avea să se simtă din ce în ce mai puternic în piesele ce vor urma. De altfel, Harold Pinter este invocat adesea când vine vorba despre Jon Fosse, acesta din urmă recunoscând el însuși: „Pinter zicea că piesele lui nu sunt despre lipsa de comunicare, ci despre prea multă comunicare. Și eu aș zice același lucru: personajele mele comunică fără cuvinte. Ele știu deja ce se va spune”.
„Succesul m-a copleşit. Eu n-am avut niciodată ambiţia să devin un scriitor apreciat. Succesul uriaş m-a luat prin surprindere. Dacă nu mă opresc, o să mă pierd pe mine însumi. Deci trebuie să mă îndepărtez de el.”
Jon Fosse
Destinul a fost generos cu scriitorul născut la o fermă izolată, pe coasta de vest a Norvegiei, lângă fiordul Hardanger. Ceva din „matricea stilistică” a locului s-a impricat pentru totdeauna în scrisul său, care a primit în timp și, din câte se pare, la timp recunoașterea meritată. Jon Fosse este un răsfățat al premiilor: în 2010 i s-a decernat prestigioasa distincție Henrik Ibsen (în valoare de 275 000 de lire sterline), considerat cel mai important premiu din lume pentru dramaturgie, în 2013, când circula zvonul că ar urma și un Nobel, a primit Ordre National du Mérite în Franța, din 2011 are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere, iar în topul 100 al „geniilor în viaţă”, realizat de publicaţia „The Daily Telegraph”, ocupă locul 83…
De ce altă dovadă de recunoaștere ar avea nevoie talentul său? De niciuna. Deși anii de glorie, cu sute de spectacole montate (peste 900, dacă e să-i dăm crezare unei statistici), n-au trecut, gustul amar al celebrității s-a insinuat cumva în viața dramaturgului atât de îndrăgit de creatorii europeni. Gândul retragerii i-a apărut de acum câțiva ani, de vreme ce în 2011 anunța într-un interviu publicat în cotidianul „The Guardian” (cu ocazia spectacolului montat de Patrice Chéreau la Young Vic de la Londra după piesa sa „Eu sunt vântul”, prima montare după Jon Fosse la un teatru cunoscut de la Londra) că nu va mai participa la evenimente și, mai mult, nu va mai scrie: „Succesul m-a copleşit. Eu n-am avut niciodată ambiţia să devin un scriitor apreciat. Succesul uriaş m-a luat prin surprindere. Dacă nu mă opresc, o să mă pierd pe mine însumi. Deci trebuie să mă îndepărtez de el.”
„Scrisul m-a schimbat. În tinereţe nu eram credincios. Dacă reuşeşti să scrii o poezie, dacă simţi magia sau enigma, cum vrei s-o numeşti, revelaţia a ceea ce este trăirea înseamnă că nu poţi fi ateu. Scrisul e o experienţă religioasă, fără îndoială. Eu nu ştiu de unde-mi vin cuvintele. Pot dovedi că am scris 40 de piese şi am publicat 40 de cărţi. Dar n-aş putea spune cum s-au născut ele. Nu mă cunosc pe mine însumi”.
Jon Fosse
Când i-a decernat Premiul Henrik Ibsen (pe care l-a primit după Peter Brook), juriul a plasat dramaturgia lui Jon Fosse „între întunericul depresiei şi lumina misticismului”, descriere cu care autorul a fost de acord. „Sunt şi creştin, şi mistic”, i-a spus jurnalistului britanic în interviul neconvenţional, făcut „la o bere”, în balconul teatrului Young Vic. Tot acolo, dramaturgul a povestit: „Scrisul m-a schimbat. În tinereţe nu eram credincios. Dacă reuşeşti să scrii o poezie, dacă simţi magia sau enigma, cum vrei s-o numeşti, revelaţia a ceea ce este trăirea înseamnă că nu poţi fi ateu. Scrisul e o experienţă religioasă, fără îndoială. Eu nu ştiu de unde-mi vin cuvintele. Pot dovedi că am scris 40 de piese şi am publicat 40 de cărţi. Dar n-aş putea spune cum s-au născut ele. Nu mă cunosc pe mine însumi”.
Și, ca atare, nici nu se dezvăluie. Între reședința din Oslo și o locuința aflată undeva în Austria, Jon Fosse își trăiește liniștit viața alături de cea de-a treia soție, iar piesele sale solicită serios imaginația și știința oamenilor de teatru. Între tăceri, în care bate un discret și cumva inexplicabil suflu autobiografic, după cum a mărturisit dramaturgul, între gesturi și stări aparent atât de banale, și totuși atât de departe de interpretarea realistă dominantă pe multe scene europene, dramaturgia sa își trăiește frumos prezentul și așteaptă noi descoperitori. În România, au existat câțiva: Vlad Massaci („Frumosul”, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești), Radu Afrim („Vis. Toamna”, Teatrul „Ion Slavici” din Arad), Sorin Militaru („Somn”, Teatrul Național din Târgu Mureș), Mihai Măniuțiu („Omul cu chitara”, Teatrul Municipal din Turda). Acum câțiva ani au existat și câteva foarte utile spectacole-lectură la Teatrul ACT, când s-au prezentat câteva piese contemporane norvegiene, în traducerea lui Carmen Vioreanu. Jon Fosse rămâne însă o voce puternică de descoperit mai ales pentru creatorii aflați în căutare de texte contemporane cu mare potențial scenic. Până acum, cu literatura lui nu a dat greș nimeni, în afară de acei artiști care s-au dovedit mai prejos de nivelul textelor sale.
Print