Imagine din spectacolul „Cântecele lui Wilhelm”; FOTO Mihaela Marin
Prin ploaie, vânt şi câţiva fulgi de zăpadă, spectatorul s-a îndreptat în fiecare seară începând cu ora 17.00 trecute fix spre Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Sala Mare sau Sala Studio, sau în alte spaţii gazdă pentru a se înscrie ca membru al echipei care poartă emblema Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe. Un membru special a cărui responsabilitate a însemnat păstrarea în memorie, înregistrarea vizuală şi înţelegerea personală a fiecărui spectacol în parte. Şi a avut ce monitoriza: 12 zile de spectacol care au adus în Cluj creatori de artă teatrală şi nu numai pentru care principalul mijloc de expresie este trupul. De altfel, „Mărturiile corpului” a fost şi tematica propusă de festival în cea de-a patra ediţie.
Josef Nadj este unul dintre creatorii care, în spectacolele lor, folosesc trupul ca material de lucru pentru artă. Prezent în programul festivalului cu două spectacole „Cântecele lui Wilhelm” şi „Payssage inconnu” şi cu o expoziţie de fotograme, Josef Nadj este, aşa cum îl numea Tompa Gabor, directorul festivalului Interferenţe, un recidivist, fiind prezent şi în ediţiile anterioare ale festivalului. Un creator care citeşte arta ca pe un meşteşug – dansator, actor, mim, regizor, Josef Nadj este originar din Serbia, studiază istoria artei şi muzicii, artele marţiale şi teatrul la Universitatea din Budapesta, vine la Paris pentru a studia mima cu Marcel Marceau şi Decroux, iar din 1995 este director la Centre chorégraphique din Orleans. „Cântecele lui Wilhelm” este un spectacol poezie: încercarea de a interpreta vizual poemul lui Tolnai Otto, poet, prozator, critic de referinţă în Serbia. Deloc cunoscut în peisajul românesc literar – nu ştiu să fie tradus în română – Tolnai Otto creează poeme de o inteligenţă subtilă punând sub semnul ludicului întrebări existenţiale ale fiinţei umane: Cine suntem? De unde venim?
Imagine din spectacolul „Cântecele lui Wilhelm”; FOTO Mihaela Marin
Poemul lasă loc unor interpretări multiple, iar Josef Nadj ne oferă un exemplu: gândeşte un spectacol în trei timpi: mai întâi figura unui bătrân savant care, în faţa unui pupitru, se întreabă pe sine şi pe spectatori despre viaţă şi materie. István Bicskei este bătrânul Wilhelm care captivează prin ochi, zâmbet, voce, gesturi. Îmbrăcat în negru şi având chipul acoperit de o mască fără ochi şi gură, Josef Nadj traduce prin corp ceea ce a spus bătrânul Vili. Apoi, pe scena unui teatru de păpuşi, creatorul din umbră picură cu smoală doi îngeri din ceramică – imagine de care spectatorul se poate bucura live privind prin cadranul micului teatru sau ca telespectator urmărind proiecţia pe fundalul scenei mari.
Frumoasă este „regia” aplauzelor când, după ce sunt chemaţi de două ori la rampă, cei doi creatori arată cu degetul unul către celălalt sugerând ideea de creaţie lalolată. Fiecare este vinovat de creaţia celuilat.
Ideea că omul este prin natura lui o fiinţă socială poate fi tradusă şi din „Paysage inconnu” cel mai recent spectacol de dans contemporan al lui Josef Nadj. Lucrat împreună cu Ivan Fatjo, este o rescriere a două spectacole mai vechi ale lui, „Journal d`inconnu” şi „Paysage après l`orage”. Dans abstract, mişcări pe care le executăm zi de zi, dar esenţializate, reduse la forma lor primară, deconstrucţia corpului pe grupuri de muşchi – spectatorul a fost martorul acestor metamorfoze însoţite perfect de muzica experimentală creată din diferite instrumente de către doi muzicieni şi recreată de către dansatori prin jocul cu obiecte şi cu diferite materiale (pahare de sticlă, cretă, o cadă). Cei doi dansatori construiesc fiecare imagine împreună ca un tot unitar. Orice mişcare a unuia dintre dansatori determină o reacţie fizică în celălalt. Ca într-o oglindă, omul se desprinde de sine şi devine doi.
Imagine din spectacolul „Peisaj necunoscut”; FOTO Istvan Biro
La discuţiile cu publicul, Josef Nadj a afirmat că spectacolul „Paysage inconnu” o încercare de a înţelege cum mediul poate influneţa omul şi cum omul acţionează asupra mediului, o reamintire a peisajelor din Kanijza, oraşul său natal, o ilustrare a întâlnirilor sale cu mari artişti. Creând un spectacol ancorat în experienţe personale nu poţi decât să te aştepţi ca spectatorul să-şi brodeze propriul orizont de înţelegere al spectacolului, iar acesta nu se potriveşte întotdeauna cu socoteala artistului. Contează că spectatorul a plecat acasă cu un gest, cu un surâs, cu o respiraţie…
Print