Pe 12 aprilie 1975, la unul dintre cele mai cunoscute spitale pariziene s-a stins din viață o artistă care era deja mit. Cu câteva zile înainte apropiații o găsiseră inconștientă în patul din reședința personală, înconjurată de ziarele pline de cronici despre cea mai receentă prestație artistică a sa. La 62 de ani, Perla Neagră părăsea scena pentru totdeauna sau, mai bine spus, lumea divertismentului, pe care o bulversase, o hipnotizase, o șocase prin îndrăzneala ei nebunească, prin exotismul ei. Josephine Baker strângea tot Parisul la funeralii, lăsând în urmă un mit și o biografie pe cât de nefericită, pe atât de spectaculoasă. Micuța afro-americană care bătuse străzile din Missouri în căutarea unei normalități despre care n-avea habar, iar apoi fascinase mințile cele mai îndrăznețe ale epocii își lua locul sigur într-o posteritate plină de admirație.
Prima femeie de culoare care a pășit pe scena unei săli de concert și a jucat într-un film (Zouzou, 1934), înfierbântând mințile celor care frecventau cabaretele Parisului, a dansat pentru prima dată în copilărie, la 13 ani, când de altfel, s-a și căsătorit, supunându-se dorinței părinților. Viața ei a stat sub semnul fugii: fuga de sărăcie și fuga de ură într-o epocă a resentimentelor puternice, transformate în motor ideologic. Ea însăși avea să povestească mai târziu: „Când eram copil m-am speriat și am fugit de acasă. Am fugit din St. Louis, am fugit din Statele Unite din cauza discriminării, bestia îngrozitoare care-ți paralizează trupul și sufletul. (…) Apoi am fugit și mai departe, într-un loc numit Franța. Mulți ați fost acolo, mulți nu. Dar trebuie să vă spun, doamnelor și domnilor, că în țara aceea nu mi-a fost frică niciodată. Era ca un tărâm de basm“.
În acest tărâm de basm care o va răsfăța, care îi va cădea la picioare, Josephine Baker va rămâne o prezență exotică, figură îndepărtată ce fascinează pentru că vine din altă lume, expunând un trup inaccesibil într-un Paris sătul de trupuri accesibile. Ajunsă la Orașul Luminilor, va scandaliza chiar și o lume ce nu voia să audă de reguli. Dansul ei erotic, așa cum nici Parisul nu mai văzuse, fascinează artiștii și oamenii de lume până la paroxism. Josephine Baker este un fruct exotic pe care fiecare vrea să-l vadă ca să-i absoarbă energia. La celebrul cabaret Les Folies Bergères vin s-o admire celebritățile epocii. Această femeie „înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele“, cum o vede Picasso însuși, cucerește Franța. Dar și invers: și Franța o cucerește pe ea și, împreună, trăiesc clipa. Josephine Baker duce o existență agitată la vremuri agitate. Politica și amorul merg până în mână și îi trasează un drum complicat, în care nimic nu e previzibil. Franța o aclamă, Europa o aclamă și pe scene consacrate, și în reședințe particulare unde dansatoarea se arată goală și amețește audiența, artiștii sunt îndrăgostiți de nonconformistul autodidactei care n-a uitat foamea din copilărie și nici ura care a gonit-o din America. Victimă a rasismului ce făcea ravagii în societatea americană, artista se va alătura Rezistenței franceze în Al Doilea Război Mondial, participând la acțiuni de spionaj.
Prima americancă decorată cu Ordinul Croix de la Guerre, a străbătut Europa în turnee răsunătoare, chiar înainte de a primi cetățenie franceză în 1937. N-a lipsit nici de la București, unde a fost răsfățata unui public în delir, care a putut s-o vadă grație eforturilor lui Constantin Tănase, care a adus într-un spectacol de la Teatrul Cărăbuș, într-o țară despre care nu știa nimic și în care va reveni în 1970, pentru o apariție la Festivalul Cerbul de Aur de la Brașov.
Peste câțiva ani, la moartea ei, Parisul nu va uita zilele glorioase când Baker era purtată pe brațe, iar aplauzele nu se opreau minute în șir. Istoria nu va reține figura epuizată a artistei căreia în ultima vreme i se întâmplă din ce în ce mai des să uite textul cântecelor, nici femeia fragilă, care odinioară dintr-o dansatoare sălbatică se prefăcuse în divă, dar care acum avea nevoie ca publicul să-și mai arate o dată admirația. Ceea ce s-a și întâmplat la ultima sa apariție publică. Pe 8 aprilie 1975, Josephine Baker participase încântată la retrospectiva Joséphine à Bobino 1975, spectacol dedicat celor 50 de ani pe care-i petrecuse în lumina reflectoarelor, finanțat de prințul Rainier și prințesa Grace de Monaco, împreună cu Jacqueline Kennedy Onasis, în public fiind prezente, printre alții, Sophia Loren, Diana Ross și Liza Minnelli.