Când a împlinit 81 de ani, fiica ei, actrița Finty Williams, i-a făcut un cadou neobișnuit: un tatuaj pe încheietura mâinii drepte în care s-au impregnat cu cerneală neagră cuvintele „carpe diem”. Dame Judi Dench, la cei 83 de ani ai săi, nu ține cont de convențional, de părerile criticilor și nici măcar de limitele pe care timpul le trasează asupra vieții și a corpului. „Nu mai văd să citesc și să pictez, dar nu vreau să mă retrag”, spune ea. Vederea limpede dispare din cauza unei boli cu care a fost disgnosticată cu câțiva ani în urmă (degenerare maculară), însă Judi Dench este în continuare plină de energie, de vitalitate și de optimism, chiar dacă îi displace profund bătrânețea. Nu vrea să se dea bătută, nu vrea să i se spună că nu e capabilă să facă ceva anume, a scos din vocabularul său cuvintele „retragere, bătrân și vintage” și le-a înlocuit cu „trăiește clipa” sau „nu te maturiza, e împotriva regulilor”. Ce altceva o alimentează? Frica pe care o transformă constant într-o sursă inepuizabilă de energie. Frică i-a fost și când abia terminase cursurile la Central School of Speech and Drama și a fost distribuită în primul ei rol: Julieta în „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Franco Zeffirelli, la Old Vic. I s-a părut o nebunie, un risc enorm, dar și-a asumat „botezul de foc”.
„Îmi place ideea de împreună când vine vorba despre actorii care creează ceva într-o anumită seară, pentru un anumit public”
Este considerată una dintre cele mai mari actrițe din toate timpurile în Marea Britanie și a stabilit câteva recorduri personale, printre care zece premii BAFTA, un Oscar pentru doar patru scene (șase minute) în filmul „Shakespeare in Love” și șapte premii Laurence Olivier, ultimul fiind decernat chiar anul trecut pentru rolul din „Poveste de iarnă” de William Shakespeare. Când spui Judi Dench, spui Old Vic unde și-a început cariera, Royal Shakespeare Company, National Theatre of London, Oxford Playhouse unde jucau tinerii actori, printre care și Maggie Smith, Rowan Atkinson sau Ian McKellen; spui teatru la nivelul cel mai înalt, un teatru pe care noi l-am considera al elitelor. Însă pentru Judi Dench, teatrul e o comoară, o conștiință și o artă care trebuie dusă mai departe cu orice preț. Când a acceptat să joace în seria „Bond”, criticii au strâmbat puțin din nas, dar replica ei a fost mult mai puternică – „rolul meu a fost momeala ca să atrag publicul în arta mea preferată, teatrul. Puștii de 11 ani se entuziasmează când văd pe cineva din „Bond” pe scenă și ei reprezintă un potențial public care poate prinde gustul de a merge la teatru.”
În puținele interviuri pe care le acordă, vorbește mai întâi despre munca ei care nu a încetat niciodată timp de peste 60 de ani. Își amintește cu candoare de zilele în care juca la Old Vic, de cele în care se plimbau cu bicicletele prin Stratford, de turneul din Africa de Vest cu spectacolul „Macbeth”, de cei 30 de ani de căsnicie în care soțul ei, tot actor, îi aducea în fiecare săptămână un singur trandafir. „Obișnuiam să ne ducem la teatrul de repertoriu din Stratford. Puteai să joci Lady Macbeth după-amiaza, Beatrice din Mult zgomot pentru nimic seara, iar a doua zi jucai Adriana în Comedia erorilor. Ăsta este modul cel mai palpitant de a lucra. Puteai să joci patru roluri într-o săptămână, patru roluri diferite în patru piese de Shakespeare. Așa arată paradisul pentru mine.”
Cea care a interpretat zeci de personaje din dramaturgia lui Shakespeare, nu a putut niciodată să joace într-un one-woman show. Are sânge irlandez, din partea mamei, dar niciodată nu a acceptat roluri în vreo piesă de Samuel Beckett. I s-a propus să joace în „O, ce zile frumoase!”, dar i-a fost teamă. „Nu vreau să fac nimic pe cont propriu. Îmi place ideea de împreună când vine vorba despre actorii care creează ceva într-o anumită seară, pentru un anumit public. Nu pentru orice fel de public, ci pentru cel din fața ta.”
„Este extrem de important să cunoști istoria teatrului tău, să știi de ce faci parte din ea”
Se entuziasmează de fiecare dată când vede tineri actori care intră în domeniul teatrului, dar în același timp, cu câteva luni în urmă, Judi Dench a tras un semnal de alarmă chiar la dezvelirea plăcii albastre dedicate lui Sir John Gielgud. I-a acuzat pe tinerii actori de indiferență și lene, afirmând că probabil mulți nici nu știu cine a fost marele actor John Gielgud. „Ce e șocant acum, e că tinerii actori nu sunt interesați de moștenirea pe care noi le-o lăsăm. Nu vor să știe despre David Garrick, Henry Irving, Peggy Ashcroft și Edith Evans. Și asta e o rușine… Este extrem de important să cunoști istoria teatrului tău, să știi de ce faci parte din ea, să știi ce au făcut alții înaintea ta și să ai habar de viețile actorilor.” A criticat aspru și incapacitatea actorilor de astăzi de a transmite prin intermediul vocii lor, mărturisind că uneori îi vine să strige în timpul spectacolelor „Repetă ce-ai spus pentru că nu te aud!”. „Este indiferență, lene. Dacă n-ai de gând să te faci auzit, atunci stai acasă și joacă în sufragerie. Nu e nevoie să țipi, e nevoie să înveți de unde vine vocea ta, unde este diafragma și cum să o folosești.” Despre pasiunea pentru teatru, despre succes, despre cum să te menții în formă chiar și la 83 de ani, Judi Dench poate vorbi oricând și oricât. Dar preferă să scoată la iveală și problemele cu care se confruntă teatrul de pretutindeni, căci moștenirea pe care el ne-o lasă este, înainte de toate, universală.
Aducerea aminte a ideii de repertoriu menționată mai sus nu este întâmplătoare. Într-un interviu, actrița se plângea de dispariția teatrelor de repertoriu. „Nu vreau ca arta să se transforme într-un program de televiziune. Am auzit pe cineva spunând că e în regulă ca oamenii să aducă băuturi și mâncare în sala de teatru și să se ridice și să plece dacă nu le place spectacolul. Bine, pleacă dacă nu-ți place, dar unde să tragem linia? Li se cere spectatorilor să nu facă poze, dar când te uiți în sală vezi 100 de lumini roșii care licăresc.”
„Nu sunt o comoară națională”
În 1987, lui Judi Dench i s-a propus rolul Cleopatrei din „Antoniu și Cleopatra”, spectacol în care avea să joace alături de Anthony Hopkins. Reacția ei a fost cel puțin ilară și l-a avertizat pe regizorul Peter Hall: „Sper că ești conștient că ai de-a face cu o Cleopatra care e ca un pitic la menopauză”. Într-un top al celor mai bune spectacole care l-au marcat, criticul Michael Billington a inclus și spectacolul „Antoniu și Cleopatra”, atribuindu-i lui Judith Dench laudele care odinioară îi fuseseră aduse lui Edith Evans: „Stăpânește ideea scriitorului, o absoarbe și apoi îi dă drumul din nou, recreând-o în funcție de propria personalitate și imaginație.”
Dar ce spune Judi Dench despre ea însăși când o lume întreagă o aclamă și când criticii dezbat dacă este într-adevăr cea mai mare actriță a Marii Britanii? – „Nu sunt o comoară națională. Urăsc asta. E prea prăfuit. Prea limitat, ca într-un dulap, ca în spatele sticlei, e prea serios. Nu vreau să fiu cunoscută pentru un anumit lucru sau pentru că am jucat mult în piese de Shakespeare și alți clasici.”
Judi Dench încă mai joacă pe scenă, încă o vedem pe marile ecrane din cinematografe; deși vederea îi este afectată, încă mai pictează din când în când și încă își mai face simțită prezența în emisiunile de la BBC, plină de viață și de umor. „Înțelepciunea” este un alt cuvânt pe care nu l-a înțeles niciodată și pe care l-a scos din vocabular; e mai sănătos, în schimb, să trăiești clipa.
Print