În orice portret, întotdeauna vor exista detalii sau esențe, prin însăși natura lor, de necuprins sau de neexplicat. Cuvintele reflectă într-o infimă măsură arta celui despre care scriem, dar ne pot readuce în memorie aerul personalității sale, pot releva misterul sau, din contră, îl pot adânci și mai mult, din dorința unei căutări continue. Julie Andrews este o căutare continuă prin istoria musicalului, o prezență pe scenă și pe ecran așa cum poate nu va mai exista niciodată, iar vocea sa încă dăinuie ca un amestec de mister, bucurie și perfecțiune care a fascinat ani de-a rândul West End-ul, Broadway-ul și Hollywood-ul.
Spre deosebire de actrițe ca Marilyn Monroe, Audrey Hepburn, Sophia Loren sau Brigitte Bardot, Julie Andrews nu a primit titlul de icon, nici de sex symbol, ci și-a păstrat imaginea învăluită în timiditate, eleganță și naturalețe, cu o alură copilăroasă, care i-a potențat și mai mult frumusețea. În cazul său, bilanțul final constă mai puțin în amintiri referitoare la personalitatea sau stilul ei. Ceilalți își aduc aminte, însă, bucuria pe care a reușit să o transmită fiecărui spectator în parte. În 2015, s-au împlinit 50 de ani de la apariția musicalului devenit clasic între timp, The Sound of Music („Sunetul Muzicii” după memoriile Mariei von Trapp, intitulate „Povestea cântăreților Familiei von Trapp”), iar Lady Gaga a interpretat The Sound of Music în onoarea aniversării unei jumătăți de secol și a lui Julie Andrews, prezentă la ceremonie. Acum, la 81 de ani, cea care ne cucerea pentru prima oară în Mary Poppins și care, fără să știe, cânta pentru ultima oară pe 8 iunie, 1997, în Marquise Theatre, scrie cărți pentru copii și o găsim acolo unde ne așteptăm mai puțin, în filmele de animație precum Shrek sau Despicable me. Cumva, a continuat să se facă auzită și a fost constrânsă de un destin nefericit să găsească noi modalități de a se exprima.
Julie Andrews performa încă de la vârsta de 12 ani la Hippodrome Theatre din West End-ul Londrei, iar de acolo până la Broadway nu a mai fost decât un pas. De la prima apariție în The Boy Friend, care a avut 485 de reprezentații, criticii au numit-o un „fenomen”. În 1956, My fair lady avea premiera mondială, iar Julie Andrews o interpreta pe Eliza Doolittle, alături de Rex Harrison. Succesul a fost unul fulminant, producția a avut încasări de 10 milioane de dolari și peste 2000 de reprezentații. În ciuda calităților sale vocale și a recunoașterii criticilor în urma interpretărilor de pe Broadway, în ecranizarea musicalului My fair lady a fost distribuită Audrey Hepburn, o alegere contestată la vremea aceea, dar care avea ca scop „explozia” box office-ului și succesul garantat pe care îl putea asigura o vedetă, și în niciun caz Julie Andrews, care încă nu căpătase niciun fel de experiență în film. Dar la doar câteva luni de la începerea filmărilor pentru My fair lady, Walt Disney o contacta și îi propunea să joace în Mary Poppins, făcându-și debutul astfel în lumea cinematografiei. La ceremonia de decernare a premiilor Oscar din 1965 avea să se petreacă o situație ironică, ce poate cu timpul a fost trecută cu vederea, însă atunci a marcat ascensiunea indiscutabilă a unei actrițe cu un talent extraordinar. My fair lady a câștigat toate premiile Oscar posibile, opt la număr, mai puțin pe cel pentru cea mai bună actriță, care i-a revenit lui Julie Andrews pentru Mary Poppins. Tot în acel an s-a filmat și The Sound of Music și, până la Victor Victoria din 1982, succesul părea să fi dispărut din calea lui Julie Andrews.
Unii artiști au neșansa de a debuta grandios și de a se stinge în anonimat. Regula spune că abia la maturitate munca îți este răsplătită în premii și recunoaștere, însă Julie Andrews doar a sfidat cronologia cunoscută nouă. Chiar dacă filmele în care a jucat nu au devenit „hit-uri”, ea a continuat să fie prezentă pe Broadway și off-Broadway și să lucreze cu regizorul Blacke Edwards, cel care din 1969 i-a devenit soț. Atitudinea glamour și nevoia de a fi mereu în centrul atenției nu au făcut parte din repertoriul lui Julie Andrews. Ea a preferat să-și asume rolul de mamă a cinci copii și de soție, acesta fiind motivul invocat pentru „absența” sa din lumea artistică, însă, o „absență” care în viziunea publicului echivalează cu lipsa succesului și mai puțin cu întreruperea activității artistice propriu-zise.
În 1997, mult prea devreme pentru cariera sa, Julie Andrews se trezește în imposibilitatea de a mai cânta vreodată, din cauza unei operații la gât care se presupunea a fi de rutină. „Dacă nu voi mai putea cânta, ceva înăuntrul meu se va schimba pentru totdeauna”, a spus la puțin timp după intervenția chirurgicală. Muzica a dispărut cu un gust amar din viața sa și odată cu ea s-a născut o nouă Julie Andrews, obligată să se redefinească în lipsa elementului esențial care îi dăruise lumina reflectoarelor și iubirea publicului – vocea inconfundabilă. Împreună cu fiica sa, Emma Walton Hamilton, a scris numeroase cărți pentru copii și a început să înregistreze voci pentru filme de animații celebre. În 2015, le răspundea celor de la The Telegraph că se simte într-un fel norocoasă că și-a pierdut darul de a cânta, pentru că a descoperit cum să comunice prin cărțile sale și prin regia de teatru. A preferat să parafrazeze replica personajului său, Maria von Trapp: „Când se închide o ușă, o altă fereastră se deschide” cu recunoștința că un astfel de accident nu i s-a întâmplat în tinerețe.
„Cum rezolvi o problemă ca Maria?” sau cum rostești invers „supercalifragilisticexpalidousios”? În toate interviurile sale, precum și în declarațiile apropiaților sau în cronicile criticilor există o singură constantă: bucuria. Julie Andrews cu ochii săi mari, albaștri, cu înfățișarea regală și copilăroasă în același timp, cu o voce parcă dintr-o altă dimensiune se transforma într-un magnet al fericirii. Bucuria sa de a cânta nu s-a demodat nici după o jumătate de secol în ciuda relativei sale retrageri timpurii. Cu siguranță există ceva inexplicabil legat de fascinația pe care a exercitat-o asupra spectatorilor de-a lungul timpului. Ce anume încă o mai face pe Julie Andrews irezistibilă mai poate fi surprins în musicalurile de la începutul carierei. Atât în Mary Poppins, cât și în The Sound of Music, personajele sale sunt privite cu suspiciune și cu reticență, ca niște intruși care distrug ordinea vieții cotidiene. Și, dintr-odată, Julie Andrews cântă și fețele tuturor încremenesc, apoi mușchii feței se destind, ochii încep să strălucească și să o privească blând, colțurile gurii se arcuiesc ușor într-un zâmbet și, fără să-și dea seama, toți își deschid inimile și lasă muzica ei să le curgă prin vene ca un drog dulce și amețitor. Julie Andrews parcă a fost o Cenușăreasă menită să marcheze iremediabil copilării și istoria musicalului, ironic, rol pe care l-a primit la doar 22 de ani în musicalul cu același nume, marca Rodgers & Hammerstein.
Print