Ana-Maria Iordache, Teatrologie Anul I
22:00. Să scrii despre „Uşi deschise” e un lucru… greu. Nu, nu, nu ăsta e cuvântul! Să scrii despre „Uşi deschise” înseamnă să-ţi aduni puţina energie care ţi-a mai rămas după un maraton studenţesc de trei zile de teatru. E mai scurt decât un festival adevărat, dar atunci când eşti şi cel care deschide uşa şi cel care o închide (după ce voi termina de scris acesta articol, sper să pot încuia şi decanatul) e mai complicat…
Anul acesta am fost şi organizator şi spectator. Cum se poate asta? Păi te trezeşti la la 8:30, mănânci prea puţin, alergi spre şcoală, urci două etaje, cobori unu – să iei cheia, ai ajuns prima, deşi tu eşti cea care întârzie mereu – urci din nou un etaj, alergi prin facultate după programe, bruiezi copiatorul şi apoi fugi să-i întâmpini pe spectatori. Ai un aparat de fotografiat atârnat de gât, astfel că intri şi în sală şi faci fotografii. Şi asta doar după de a început festivalul, căci povestea de dinainte e aproape la fel de lungă.
Dar de ce faci toate astea?, te-ar putea întreba cineva. De ce? Pentru că e o dinamică a festivalului care te alimentează, pentru că sunt o mână de oameni care mânuiesc acest festival, oameni cu care lucrezi, pentru că lucrurile care la început ţi se păreau groaznice şi obositoare ajung apoi – dar abia după ce ai terminat – frumoase şi creative.
Şi, totuşi, cum e pentru cei pentru care se deschid uşile? Teribil de ciudat, pentru cei care intră pentru prima dată în U.N.A.T.C . Ei nu înţeleg de ce cineva ţipă pe hol şi nimeni nu reacţionează, de ce atunci când întrebi unde e 304B ţi se răspunde în replici din „D’ale carnavalului” .
M-am bucurat, însă, să văd viitori absolvenţi de liceu, care nu sunt din Bucureşti, dar au venit până aici şi au avut curajul să-şi vâre capul după uşile deschise sau întredeschise.
I-am sufocat de-a dreptul. Şi la propriu… atunci când în sălile prea mici încăpeau mai mulţi spectatori decât îţi poţi imagina.
20:00 Ai străbătut o mulţime de oameni care aşteaptă în faţa platoului „Ion Sava” pentru a-ţi ocupa un loc în sală. Te aşezi şi pentru prima oară ţi-e frig, dar ştii sigur că nu vei avea aceeaşi senzaţie la plecare. „California Suite” …
17:00 Ai ajuns la Sala Nouă a Teatrului de Comedie şi încă ai multă energie. Ai un loc rezervat. Faci fotografii la spectacol, promiţi că le vei trimite domnului Chiribuţă. „Nuntă însângerată”…
19:00 Cu o seară înainte ai râs în sfărşit la un spectacol Caragiale. „D’ale carnavalului”…
10:00 Dimineaţa devreme ai învăţat câteva elemente de scrimă şi lupte scenice cu domnul Kevorkian.
Cu încă o zi înainte ai învăţat tehnici despre arta mântuirii şi ai văzut chiar jucate păpuşile voyang.
Ai alergat pe hol în scopuri pseudo-birocratice şi ai văzut, cu fiecare rând de scări urcate, încă o bucăţică din expoziţia celor de la scenografie.
23:45 Au trecut mai bine de douăsprezece ore de când te-ai trezit şi încă eşti în facultate. Te-ai mutat în Pod A, în căutarea unui laptop şi al unui loc în care să scrii. De ce? Pentru că mai e un lucru pe care trebuie să îl faci până să poţi pleca şi închide uşa: să scrii despre ce s-a întâmplat în aceste trei zile pentru ca, o dată ce le închizi, ele să nu rămâmă închise într-o sală din facultate a cărei cheie de la uşă s-a pierdut…
Print