Teatrul şi componenta sa socială. Teatrul, de când este el teatru, este şi social. Atâta timp cât există public, fără de care nu există teatru, teatrul este social. Mai mult sau mai puţin, mai declarat sau mai pierdut printre poveştile personajelor. Dar social este. Desigur, teatrul direct ţintit, care dezbate problemele unui anumit grup social, care se adresează unui anumit grup social, este mai social decât piesele lui Shakespeare, probabil. Dar simplul fapt de a face teatru-social ca un statement la adăpostul căruia poţi prezenta fapte de viaţă rupte mai mult sau mai puţin brutal din miezul vieţii aşa cum e ea, nu atrage de la sine şi componenta artistică, estetică – acel ceva care face ca teatrul să fie şi artă.
Carmen Lida Vidu îşi propune să realizeze o serie de spectacole prin care să descopere cât mai multe oraşe din România altfel decât turistic. Iar acest proiect se numeşte „Jurnal de România”. Premisele sunt de bun augur, iar scopul declarat este cât se poate de promiţător. Primul spectacol care dă startul acestei serii a fost montat în 2016 la Sfântu Gheorghe. Scenariul constă în poveştile de viaţă legate de municipiul judeţului Covasna ale celor şase actori veniţi aici din alte oraşe ale ţării. Sinceritatea fiecăruia este copleşitoare. Iar gradul de expunere în faţa publicului frapant. Fotografiile personale care rulează pe un ecran cât scena de mare în timp ce ei rememorează simplu, la microfon, experienţe care par banale, dar care înseamnă, de fapt, viaţa lor aşa cum a fost, mărturisirile spuse verde în faţă, dar care ascund, poate, probleme incomode pentru cei care stau pe scenă şi se descoperă la persoana I. E un act de curaj real să accepţi să fii tu însuţi personajul despre care povesteşti. Să nu joci un rol, ci să fii tu însuţi subiectul piesei, cu trecutul tău, cu fricile tale, cu depresia ta, cu bucuriile tale, cu eşecurile tale, cu împlinirile tale, cu familia ta. Să te pui la îndemâna judecăţii publicului atât de fără menajamente este o demonstraţie de încredere artistică totală.
Toată această mărturisire publică, însă, este, din păcate, prea puţin artistică. Sentimentul că asişti la o terapie colectivă este mai pregnant decât cel că în faţa ta se întâmplă un spectacol de teatru. E inconfortabil pentru spectator, la un moment dat, aproape impudic să îşi dea seama că ceea ce se spune pe scenă e mai pe bune decât se a;tepta. Când mergi la teatru nu eşti neapărat pregătit pentru o doză atât de brutală de realitate. Ai senzaţia că aceşti şase oameni te-au invitat la ei în casă şi ţi se destăinuie ca celui mai bun prieten fără să te cunoască, fără să te întrebe dacă eşti dispus să le fii confident. Componenta socială a spectacolului o depăşeşte cu mult pe cea artistică. Convenţia aproape că nu există. Iar lejeritatea pe care o au actorii în a-şi pune sufletul pe tavă este crispantă.
Oricât de conştienţi suntem de faptul că actul teatral presupune o doză de voyeurism din partea publicului şi o doză de exhibiţionism din partea actorilor, când raporturile devin prea dezechilibrate, iar cadrul în limitele căruia te simţi confortabil să priveşti şi să fii privit prin al patrulea perete dispare, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Tonul blanc, poziţiile şi costumele neutre, ritmul de metronom al monologurilor, dorinţa de distanţare de propria poveste nu se împlineşte tocmai pentru că ceea ce spune fiecare dintre actori nu e o poveste. Ci povestea lui. Şi nu are cum să nu doară, să nu bucure, să nu emoţioneze. Aşa că nu mai văd oraşul compus din piese de puzzle, prea puţin mă mai interesează oraşul. Privesc actorii ca şi când ar sta goi în faţa mea. Şi nu mă mai interesează cum e Sfântu Gheorghe. Mă interesează omul din faţa mea: Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Daniel Rizea, Costi Apostol – cei care mă fac să empatizez cu ei 100% pentru că sinceritatea pe scenă este dezarmantă. Aş vrea să le opresc lacrima care le pulsează în gât sau li se prelinge pe obraz şi să le spun că e ok, îi înţeleg, îi cred. Poveştile lor nu sunt vesele. Au umor. Dar fiecare accent comic e doar un haz de necaz, un semn de rezistenţă care se opune unei tristeţi.
Această transparenţă sufletească merita un mediu în care să poată exista mai puţin expusă. O modalitate de expresie artistică în care amestecul dintre privat-personal-social să nu fie atât de eterogen. Există o diferenţă de nuanţă între aceşti doi termeni: privat şi personal. Teatrul poate transforma într-o experienţă socială o îmtâmplare privată, filtrând-o printr-o expresie personală. Atunci actorul şi publicul sunt în siguranţă. Puşi faţă în faţă aşa cum sunt, fără nicio barieră artistică între ei, e mai complicat.
Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe
Jurnal de România. Sfântu Gheorghe
Scenariul şi regia: Carmen Lidia Vidu
Actori: Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Daniel Rizea, Costi Apostol
Foto / Video: Vetró Baji, Levente Vargyasi
Muzica: Luiza Zan, Kónya Ütő Bence
Costume: Raluca Alexandrescu
Print
carmen lidia vidu e regizor?:)