Jurnal de Românica

Volumul intitulat „Ultima dorință” – atenție, ghilimele sunt puse de autor și devin, pe cale de consecință, așa cum spun juriștii, absolut obligatorii – a apărut în anul 2018 la editura ieșeană Polirom și cuprinde între copertele sale cinci comedii de bună calitate semnate de Radu F. Alexandru. Comedii de facturi diferite, de la comedia bufă, cu tentă politică și socială (Luminița de la capătul tunelului), la cea pe teme de alcov (La vita è bella și Viața la „Mica Publicitate”), de la comedia încheiată în tentă  vesel-nepăsător sentimentală (Ultima dorință) la  comedia tristă (În oglindă).

Două dintre respectivele texte au cunoscut deja luminile rampei, se joacă la teatre bucureștene prestigioase, au avut parte de spectacole realizate la cote de bună profesionalitate. Luminița de la capătul tunelului, care a mai fost publicată și în volumul anterior al lui Radu F. Alexandru, volum intitulat Teatru 7, sub numele Românica (Editura Cartea Românească, București, 2012), figurează în repertoriul Teatrului Național din București și a fost pusă în scenă de Mircea Cornișteanu, în vreme ce La vita è bella a fost montată de foarte tânărul Vlad Cristache la Teatrul de Comedie din București.

Nu am nici cea mai mică îndoială că și celelalte trei texte din carte vor trece oricând, cu fruntea sus, examenul scenei. În ceea ce mă privește, dacă îmi este îngăduită o notă de subiectivitate, cel mai degrabă aș dori să văd montată piesa intitulată În oglindă, o falsă scriere în două personaje, în realitate un foarte bine susținut monolog dramatic. O confesiune atent temperată, deloc căzută în melodramă,  a unui bărbat de o anumită vârstă, pe nume Matei, care își ia drept partener de discuție, mai degrabă imaginar decât real, pe farmacista Ema. Care dacă până acum a fost pusă în situația de a-i oferi lui Matei, din obligații profesionale, medicamente pentru bolile trupești, de data aceasta este silită să asculte tot ceea ce scârțâie în sufletul și în viața cuiva măcinat de neîmpliniri și de singurătate. Piesa se adresează, fără putință de tăgadă, unui mare actor, capabil să țină în mână o sală preț de 60-70 de minute. În oglindă este un altfel de Voce umană decât aceea celebră a lui Jean Cocteau, pe care o poate o juca cu șanse mari de reușită doar un comedian dintre aceia despre care se spune că ar fi capabil să facă performanță și pe lectura cărții de telefon.

Radu F. Alexandru insistă însă și în subtitlu, și în Cuvântul autorului, că cele cinci scrieri se grupează sub genericul comédii. Adică avem de-a face cu scene din viața cotidiană din România post-revoluționară, din Românica noastră cea de toate zilele. Un fel de noi comedii vesele și triste. Numai că Radu F. Alexandru nu se mulțumește doar să constate și să consemneze. El se întreabă, iar întrebării îi succede, firesc, revolta. „Cum se poate trăi într-o astfel de lume? Care este forța cu care se înfruntă idealurile fiecăruia dintre noi cu realitatea în care ne ducem viața, zi de zi? Se mai pot recompune idealuri din cioburile care se aleg, de regulă, din cele mai multe dintre înfruntările cotidiene? Dar până la urmă de ce trebuie să ne trăim viața într-o continuă postură de martori neputincioși ai felului în care o șleahtă de briganzi își urmăresc cu nerușinare interesele de ani de zile și fac cam tot ce vor dintr-o țară și un popor întreg?”

La vita è bella, Luminița de la capătul tunelului și Viața la mica publicitate sunt grupate de Radu F. Alexandru într-o secvență aparte a cărții intitulată Viața de familie văzută din interior. O comentatoare, e vorba despre Sanda Vișan, punea în legătură La vita è bella cu pregătirea de matematician a dramaturgului, amintind de teoria combinărilor. Acele combinări de n luate câte k. Mie mi este mult mai la îndemână să pun piesa în conexiune cu Hora iubirilor de Arthur Schnitzler sau cu Cadrilul lui Rebreanu. Bogdan și Mariana, respectiv Dorel și Mona sunt ceea ce se cheamă cupluri durabile. Cupluri de succes, de viață lungă. Bogdan este cel mai bun prieten al lui Dorel și viceversa, Mariana este cea mai bună prietenă a Monei și reciproc. Realitatea este însă cu totul alta. Aceea a divorțului iminent și a amantlâcurilor care, odată date în vileag, nu produc nicidecum seisme majore. Dimpotrivă. Viața merge înainte, La vita è bella.

„Lăsați orice speranță de îndreptare ori de mai bine voi, cei ce ați avut neșansa de a vă fi născut în România!” Acesta pare a  fi mesajul frust, neiertător, pe care a vrut să îl transmită dramaturgul Radu F. Alexandru în piesa Românica, așa cum spuneam, republicat acum sub titlul Luminița de la capătul tunelului. Mesajul piesei este însă încă și mai dur, și mai nedătător de speranță, decât lasă a se înțelege respectiva parafrază după Dante. Te îndeamnă parcă și mai vârtos să îți iei lumea în cap ori, dacă nu mai ai vârsta de a te lansa în cine știe ce mare aventură a căutării nu a fericirii, ci a minimei normalități în cele străinătăți, să te închizi în propria cochilie. Asta dacă pui la socoteală faptul că autorul piesei este nu doar scriitor de literatură dramatică, scenarist de film, ci și politician cu o consistentă experiență. Parlamentar cu câteva mandate la activ, cunoscător din interior al falselor eforturi de reînnoire cu care tot încearcă să ne păcălească în vremea din urmă feluritele partide ce se dau de ceasul morții spre a ne convinge să le dăm votul nostru. Lor și candidaților lor încă și mai imorali, și mai corupți, și mai pregătiți, mai abilitați pentru a-și vedea de propria îmbogățire decât au fost cei din legislatura precedentă, chiar dacă unele nume de pe liste s-au schimbat, așa, de ochii lumii.

Ne amintim cu toții, aceia ce am trăit acele vremuri, că, imediat după alegerile din noiembrie 1996 și după victoria CDR și a lui Emil Constantinescu, noul prim-ministru Victor Ciorbea, azi o mare, o imensă dezamăgire, eșuat în siajul PSD, ne tot cerea să strângem cureaua, făgăduindu-ne că, într-o bună zi, tot el ne va aduce vestea cea bună. Aceea a luminiței de la capătul tunelului. Ei, iată, că, în fine, luminița a venit.

Numai că luminița din piesa lui Radu F. Alexandru este… Luminița. O tânără domniță care știe să profite ca nimeni alta de situația dificilă în care se află acum Virgil Neacșu. Politician cu multă experiență, parlamentar și actual ministru, îmbogățit al zilelor noastre, imoralul fără limite. Care finanțează cu sume exorbitante amantlâcurile – până azi 6 la număr – ale soției sale, Delia. Fiindcă doar astfel își poate și el permite să aibă amante câte vrea, dar și un aer de respectabilitate ce îi va asigura accesul la un nou mandat. Luminița e soția lui Doru Maxim, cel mai recent amant al doamnei Delia, dar și denunțătoarea la partid a imoralului Gil.

Versat, șiret, știind foarte bine să evalueze oamenii și să le stabilească prețul, că doar nu degeaba a trăit de atâta vreme în lumea autotputernicului cât, politicianul înțelege fără prea mare tevatură că Luminița nu e o biată gâsculiță căreia îi poate fi lesne închisă gura, că fata are potențial. Că ea înseamnă luminița de la capătul actualului tunel, prototipul viitorului politician.

Viața la „Mica Publicitate” este o piesă cu doi bărbați – David și George – pe post de personaje principale. Și cu trei femei – Elena, Tușa Ana și Roxana – foarte bine diferențiate, individualizate, cu remarcabile tușe de culoare și cu savoarea aferentă – în roluri secundare. David și George sunt, precum Bogdan și Dorel, cei mai buni prieteni. Numai că David a omis să îi mărturisească celui mai bun prieten al său că tocmai a dat un anunț la Mica Publicitate. Că a început să își caute nevastă. George pică pe neașteptate, se arată revoltat de mica trădare și apoi devine consultant juridic. Examinator pentru candidate. Savoarea celor trei femei care trec prin fața comisiei examinatoare și, evident, prin fața noastră, de cititori deocamdată face toți banii.

„Ultima dorință” – repet, ghilimelele sunt obligatorii – este piesa cea mai proaspătă din volum. A fost scrisă în 2018. Tot cu patru personaje, tot cu două cupluri, tot cu patru prietenii fără termen de expirare. Dar nici de garanție. Pornește de la un anunț fatidic, negru, continuă ca un vesel, atent, bine susținut joc de societate. La capătul căruia nu moare nimeni. Dimpotrivă. Se încheie, precum în Caragiale, nu la bulivar, ci la Coloane. Adică într-o cârciumioară. C-așa-i în Românica.

Radu F. Alexandru

„ULTIMA DORINȚĂ” – Comédii; Editura Polirom, București, 2018

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.