Prea ne luăm în serios. Prea suntem cu toţii încruntaţi şi preocupaţi şi alarmaţi. Cu o mină fioroasă şi cu un aer agitat ne grăbim să căutăm soluţii la probleme pentru care nu ne-a cerut nimeni părerea. Doar de dragul de a ne face încă puţin griji în plus. Şi tot aşa, azi mai serios ca ieri, mâine şi mai doct ca azi, devenim snobi. Nu la modul peiorativ sau certăreţ. Snobi pur şi simplu. Sau fandosiţi mai bine spus. Nu prea ne mai vine să ne bucurăm de nimic, oricât de simplu şi sincer ar fi, ca nu cumva să greşim şi să coborâm cu o treaptă, două pe scara valorică imaginară, unde stăm cocoţaţi şi încruntaţi. Acolo sus unde totul ne cam pute şi doar capodoperele contemporane ne mai fac să aplecăm privirea. În rest găsim nod în papură şi strâmbăm din nas de ne-am urâţit de tot.
Aici, jos pe pământ, nu e neapărat nevoie ca un produs artistic să fie o capodoperă pentru a putea să te bucuri de el. Pur şi simplu trebuie să te facă să te simţi bine. Un exemplu concludent este „Jurnalul lui Robinson Crusoe” un musical după „Insula” lui Gellu Naum, în regia lui Mihai Mănuţiu şi muzica Adei Milea la Teatrul Odeon. Un spectacol care şi-a propus clar să bucure publicul fără a ţine cont de implicaţiile filosofice ale textului original. Nu cred că s-a gândit nimeni să fie pe placul exegeţilor post-modernismului atunci când a lucrat la spectacol şi nici să descopere ce a vrut să spună autorul dincolo de jocurile de cuvinte, de umorul inteligent şi de absurdul relaţiilor, generator şi el de teme comice. Rezultatul este un spectacol tonic, care pur şi simplu te face să te simți bine fără să îţi pui prea multe întrebări. Iar acesta este un cadou astăzi, când ne frământăm ad-hoc pentru orice. Este foarte reconfortant să nu trebuiască să ai dubii şi să te gândeşti „ce a vrut să spună autorul”. What you see is what you get.
Decorul nu doar practic, dar şi spectaculos şi funcţional din toate puntele de vedere, inclusiv metaforic şi estetic, gândit de Adrian Damian este un acvariu circular în care fiinţele de pe insula lui Robinson înoată în voie şi se bălăcesc în problemele lor existenţiale cântate cu aplomb. O gaşcă de rockeri îmbrăcaţi în costumele Andradei Chiriac bate la tobe, suflă în trompete şi tubă, zgândăresc corzile chitarelor şi ne spun pe note povestea lui Robinson cel atât de singur între atâţia oameni. Nu povestea în sine e spectaculoasă, firul narativ îţi cere doar puţină imaginaţie pentru a te putea bucura de încâlceala de grade de rudenie descoperite în funcţie de aluniţele de pe faţă şi spate. Spectaculoasă e modalitatea artistică în care e spusă povestea; lejer, cu multă energie şi talent.
Personajul principal este muzica. Ada Milea, ca de fiecare dată, găseşte combinaţii de note care par simple, dar care îţi rămân mult timp în memoria auditivă ca un refren. Şi te surprinzi fredonând în lift sau în staţia de tramvai „Apăăă, apăăă, apă, apă, apăăă”. Iar această mică abatere de la seriozitatea diurnă cotidiană este mai valoroasă decât o exegeză aplicată despre implicările socio-politce ale spiritului post-modernist. Îţi aduce aminte că eşti om. De când nu s-a mai întâmplat aşa ceva? Cam demult, nu? Atunci, spune „mulţumesc, Ada” şi fredonează liniştit până vine tramvaiul.
Trupa Teatrului Odeon este folosită la turaţie maximă. Cântă, dansează, reconfigurează decorul şi alcătuiesc spaţiul sonor și imagistic al acestei lumi imaginare a unui Robinson blazat şi incapabil de reacţie la grozăviile propriei vieţi. 17 oameni în scenă care alcătuiesc o trupă cu câteva individualităţi. Nu e loc pentru orgolii personale, pentru epatări şi exagerări în scurte izbucniri de mini-recitaluri, pentru că s-ar vedea exact ca puricele pe tobă. Cu cât eşti mai sârguincios, mai serios şi mai împăcat cu ideea de a nu fi vedetă, cu atât eşti mai bun în acest spectacol. Mihai Smarandache (Robinson) a înţeles cel mai bine acest lucru şi felul său de a fi flegmatic se potriveşte la fix cu neutralitatea personajului care îşi cântă povestea absent, impasibil şi egal cu sine. Paula Nicoliţă (Sirena) are un song cântat în limba păsărească, pe care îl vei ţine minte, şi apoi joacă profesionist, fără deraieri personale, încât o vezi în scenă chiar şi în scenele de grup, fără ca ea să facă niciun efort. Există două categorii de actori în acest spectacol: cei care vor să fie acolo şi cei care ar prefera să nu fie. Cei care îşi asumă construcţia aşa cum e şi nu îşi doresc mai mult şi cei cărora nu prea le convine să facă parte dintr-o echipă fără prea multe momente de glorie personală. Şi asta se vede cu ochiul liber. Aşa cum Cezar Antal, Ruxandra Maniu şi Meda Victor sunt reprezentativi pentru prima categorie, Oana Ştefănescu, Constantin Cojocaru şi Marius Damian sunt exponenţii celei de-a doua.
„Jurnalul lui Robinson Crusoe” este un spectacol care are toate şansele să te bucure. Asta dacă laşi pretenţiile absurde acasă şi ai simţul umorului antrenat pentru absurd. Într-un ritm pe care simţi nevoia să îl baţi şi tu în sală cu piciorul, plin de culoare şi foarte mişcat, are toate şansele să te facă să te simţi bine la teatru. Iar asta e, poate, cea mai importantă reuşită pentru un act artistic. Aşa că… Let them entertain you!
Teatrul Odeon
Jurnalul lui Robinson Crusoe
Un musical după Insula de Gellu Naum
Distribuția:
Robinson: Mihai Smarandache
Vineri: Marius Damian
Sirena: Paula Niculiță
Mary: Antoaneta Zaharia
Piratul Pierre: Ionuț Kivu
Canibalul instrumentist: Cezar Antal
Ghid / Canibal: Dimitrii Bogomaz
Mabolo, regele canibalilor: Marius Stănescu
Papagalii: Anda Saltelechi, Ruxandra Maniu
Bunicile agresive: Oana Ștefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Constantin Cojocaru
Randolph: Ioan Batinaș
Canibal / Beduin: Relu Poalelungi
Tobe: Alex Neagu
Regia: Mihai Măniuțiu
Muzica: Ada Milea
Decorul: Adrian Damian
Costume: Andrada Chiriac
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Cristian Șimon
Sound design: Vladimir Ivanov
Visuals: Anya Dimitrov
Foto: Adi Bulboacă
Print