Instinctele sunt fondul comun care nivelează conştiinţe, morală, conduite ireproşabile şi corup, în numele umanităţii noastre necenzurate, minţi şi suflete de-a valma. Credincioşii le numesc ispite şi se luptă să nu le cadă în păcatul de a le da ascultare. Din punct de vedere legal sunt bine reglementate pedepsele pentru crimele care pot fi comise tot din lipsa de control a acestor porniri care ne aduc mai aproape de verii noştri mai puţin dezvoltaţi din punct de vedere moral. Dar dacă am da la o parte cenzorii de orice natură, aceste vămi pe care singuri le-am construit în calea trăirilor primare, măştile noastre sociale de porţelan frumos lăcuite şi machiate cu artă s-ar face ţăndări şi ne-ar arăta mult mai diformi şi mai greu de acceptat a fi oameni.
Spectacolul „Delirium” de Enda Walsh, după „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski, în regia lui Vlad Massaci, la Teatrul Odeon, aduce pe scenă o lume în care pojghiţa de cutume sociale şi reguli de conduită este foarte subţire şi lasă la vedere venele şi arterele în care instinctele curg alert. Textul desacralizează romanul lui Dostoievski şi îi anulează acele ancore în sufletul eminamente rus. Karamazovii cu toate patimile lor oarbe devin cetăţeni ai lumii, dezrădăcinaţi de tradiţii şi stereotipuri regionale. La fel şi latura religioasă este şlefuită până când nu mai rămâne din ea decât o trimitere vagă la un călugăr mort din care nu a mai rămas decât o voce în conştiinţa unui Alioşa stingher, singur, speriat şi plăpând.
În spectacolul de la Sala Studio, Dumnezeu a murit şi nici omul nu se simte prea bine. Cei cinci bărbaţi Karamazov se luptă cu voluptate cu instinctele lor, cu mizeria comună a unui ADN în care moleculele organice se combină pe dublul helix cu viciul şi decadenţa. Barbaria lui Mitea, laşitatea lui Ivan, perversitatea lui Feodor, frica lui Alioşa, ura lui Smerdiakov – păcate care convieţuiesc în această familie pe care astăzi o numim elegant „disfuncţională”. O lume ca un viespar în care „insecta karamazoviană” citată în descrierea spectacolului este înfăţişată înainte de fi ţintuită cu un ac în insectarul comportamentelor deviante. O reţea de relaţii bolnave, de pofte nesupuse niciunui discernământ, de frământări filosofice amestecate cu neputinţe, de căutări haotice ale unui colţ curat de viaţă în care personajele se rănesc continuu fără a-şi da lovitura de graţie; se hăituiesc şi se ameninţă, se şicanează, încearcă să se apere, de fapt, nu unii de ceilalţi, ci fiecare de sine însuşi, neavând curajul unui gest radical. Şi în toată această luptă inegală două femei încearcă să se salveze de şuvoiul de mizerii umane, dar se pătează de aceeaşi masă imundă de sentimente amestecate cu viciu.
E foarte acut şi lipsit de menajamente spectacolul conceput de Vlad Massaci. Brutal, contondent şi fără respiro. Ţi se aruncă în faţă continuu câte o vină, câte un reproş care ricoşează în propria conştiinţă, în propria existenţă încercată de tentaţiile instinctelor. Devii cumva parte din această familie încrâncenată, deoarece Karamazovii nu mai sunt nişte ruşi dintr-un secol apus, personaje dintr-un roman gros şi celebru, ci arată, vorbesc, se îmbracă şi se poartă la fel ca tine. Tot ambientul în care gravitează aceşti magneţi care se atrag şi se resping cu putere concură către o atmosferă pe cât de descriptivă, pe atât de metaforică, pe cât de încărcată senzorial, pe atât de bogată în propria viaţă, care pulsează în jurul personajelor pline de personalitate. Decorul care combină strălucirile metalice cu plasticul artificial şi zgomotul sticlei casante semnat de Adrian Damian, costumele cu impact caracterizant, deloc ostentative, create de Luiza Enescu, muzica şi sound design-ul lui Vlaicu Golcea care umple continuu aerul cu sonorităţi grave sau acorduri hipnotice, video design-ul semnat de Ioan Bodale care arată prin imagini sugestive ce se întâmplă pe dinăuntrul acestor personaje cu suflet îmbâcsit, light design-ul creat de Andrei Delczeg care decupează siluete vagi sau conturează trăsăturile figurilor hiperbolizant-maladive şi coregrafia frântă pe care Răzvan Mazilu o concepe pentru a completa prin mişcare acest univers în descompunere, tot aparatul scenic funcţionează ca un organism bine ponderat.
Dincolo de contextul bogat în care sunt plasate personajele contemporan-dostoievskiene, actorii sunt cei care compun acest tablou în mişcare al umanităţii descarnate. Mihai Smarandache (Dimitri) are un aer brut, teluric, ca un spirit rău al adâncurilor, pare un uriaş alcătuit armonios, dar care nu ştie să îşi coreleze mişcările, stângaci în tot ce înseamnă interacţiune umană. E un chinuit al dorinţelor pe care nu ştie cum să le stăpânească; rudimentar, greoi şi cu un ascuţit simţ practic. Domină scena şi construieşte serios o formă pe care o umple constant cu motivaţii şi gând lucid. Alexandru Papadopol (Ivan) are concentrare, e sigur pe sine şi investeşte multă atenţie pentru a crea pliurile sufleteşti şi circomvoluţiunile minţii acestui filosof profund, ratat emoţional, micit de sentimente, care caută consolare în peroraţiile intelectuale, caută răspunsuri complicate pentru a-şi putea accepta înfrângerea în lupta inegală cu propriul destin.
Vlad Bîrzanu (Alioşa) nu e duhul cel blând al împăcării sau liantul curat al unei conştiinţe neprihănite. E şi el un Karamazov care îşi duce propria luptă cu frământările unei frici de o lume sălbatică. E însingurat şi timid, fragil şi caută cu disperare să se agaţe de ceea ce crede că îl poate salva de soarta fraţilor săi – o credinţă pe cale de dispariţie. Cezar Antal (Smerdiakov) are o perversitate ludică, e senzual şi grotesc, iar în monologul final degajă o forţă distructivă care se opune întregului carusel de orori sufleteşti de până atunci. E singurul care poate pune capăt chinului şi are hotărârea de a acţiona. Marius Damian (Feodor) este dezavantajat de nepotrivirea cu vârsta personajului şi încearcă să suplinească anii în minus exagerând totul: gesticulaţia, volumul, impostaţia, îşi foloseşte obositor şi mâinile şi vocea, se agită continuu parcă încercând să distragă atenţia de la ceea ce este evident. Viaţa interioară bogată a personajului său, felul organic de a-şi asuma toată această lume spectaculos de plină de instincte scăpate din frâu, un demers scenic de impact altfel, e ştirbit de acest prea-plin ostentativ care depăşeşte contururile. Mădălina Ciotea (Katia) înţelege exact ponderea personajului său în desfăşurarea de forţe din jur, însă expresia sa artistică nu depăşeşte corectitudinea unui monolog spus cu emoţie şi convingere, dar lipsit de strălucire. Sabrina Iaşkevici (Gruşenka) nu apasă excesiv pedala senzualităţii deşănţate, are o feminitate rămasă în tiparele bunului simţ şi îşi ispăşeşte cu demintate pedeapsa de a fi iubită de Karamazovi.
Dincolo de câteva lungimi şi câteva scene redundante din partea a doua a spectacolului, „Delirium” reuşeşte să conţină o forţă de expresie pe care şi-o reînnoieşte continuu până la final. E percutant, seducător, un spectacol în care elementele care îl compun se îmbină şi creează o lume care îţi dă teme de gândire şi flash-back-uri care te surprind cu precizia şi intruziunea lor la fel de violentă şi independentă precum un Karamazov.
Teatrul Odeon Sala Studio
Delirium de Enda Walsh, după „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski
Distribuția:
Dimitri Karamazov – Mihai Smarandache
Feodor Karamazov – Marius Damian
Katerina Ivanovna / Katia – Mădălina Ciotea
Grușenka – Sabrina Iaschevici
Ivan Karamazov – Alexandru Papadopol
Alexei Karamazov / Alioșa – Vlad Bîrzanu
Smerdiakov – Cezar Antal
Voce Părintele Zosima – Constantin Cojocaru
Traducere: Vlad Massaci
Regie: Vlad Massaci
Decor: Adrian Damian
Costume: Luiza Enescu
Muzică și sound design: Vlaicu Golcea
Video design: Ioana Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Coregrafie: Răzvan Mazilu
Fotografii: Adi Bulboacă
Print