E o formă de curaj să pui în scenă azi o adaptare după „Frații Karamazov”. Întâi pentru că discuțiile despre Dumnezeu sunt, în cea mai mare parte, pe o singură voce, și se practică, mai ales în rândul intelectualilor de nouă generație, o formă de epurare care devine ușor înspăimântătoare, pentru că pare că nu mai e mult până când cei ce mai îndrăznesc să nu se declare atei vor fi curând puși la zid. Desigur, în numele toleranței… Și apoi, pentru că un spectacol de peste trei ore e greu de dus într-o lume care funcționează pe repede înainte.
La o sută de ani de la nașterea lui Horia Lovinescu, împliniți în 2017, Nona Ciobanu a ales să aducă pe scenă, la Teatrul Mic, o adaptare a romanului lui Dostoievski, semnată de marele dramaturg, împreună cu regizorul Dan Micu, și care a stat la acel moment la baza unui spectacol de referință al Teatrului Nottara, care a avut premiera în 1981.
În mod bizar, nici atunci, în plină perioadă comunistă, în anii care se anunțau a fi cei mai întunecați, și nici acum, când au trecut aproape 40 de ani, Karamazovii nu par a se așeza prea comod în societatea din jur. Și dacă la acel moment trebuia să se bată cu cenzura comunistă, azi trebuie să se bată cu prejudecățile unei societăți a „omului nou”…, care poartă o luptă din ce în ce mai vizibilă cu tot ceea ce înseamnă spiritualitate.
Nona Ciobanu alege să creeze pe scena de la Teatrul Mic o contemporaneizare a adaptării lui Horia Lovinescu și a lui Dan Micu, în care interesanta scenografie semnată de Peter Košir și de regizoare joacă un rol important. Module care imită sticla, betonul și oțelul și care se reconfigurează de la o scenă la alta, refăcând interiorul unei mănăstiri, o bucătărie, o bibliotecă sau o sală de tribunal, mută povestea undeva într-o epocă postindustrială, cu iz apocaliptic, în care o familie recompune în mic macrocosmosul, cu liniile lui principale, în care binele și răul se ciocnesc și se întretaie, făcând să țâșnească „omenescul, preaomenescul”.
Defectele spectacolului însă sunt vizibile încă de la început, din prima scenă, cea care se desfășoară în mănăstirea starețului Zosima, iar cele mai importante sunt ritmul și distribuția neomogenă. Iar neadevărul scenic, mai ales într-un spectacol care pune probleme atât de sensibile, devine imediat strident și te zgârie când simți o inflexiune nepotrivită, forțată sau „jucată”, un gest nepotrivit, forțat sau „jucat”. Această primă scenă, de altfel extrem de importantă în iconomia spectacolului, pentru că dă cheia (sau ar trebui s-o facă) fiecăruia dintre personaje, e lipsită de ritm și de adâncime, e jucată la suprafață în cea mai mare parte, iar lui Petre Moraru, în starețul Zosima, îi lipsește profunzimea în interpretare, totul rămânând la nivel de schiță.
Apoi, în scenele care urmează, montarea pare să-și găsească, totuși, un ritm al ei și începe să deschidă sensuri, mai ales datorită unora dintre interpretări, problema cea mare a spectacolului fiind însă până la sfârșit faptul că cele mai multe dintre scene și cele mai multe dintre personaje sunt, din construcție, menite să fie schematice, un fel de duel al ideilor din care lipsește carnea și, de cele mai multe ori, acea spiritualitate dostoievskiană profundă tocmai pentru că e atât de umană.
Interpretarea lui Marian Râlea în rolul lui Feodor Pavlovici, tatăl familiei Karamazov, și apoi în cel al Străinului, un fel de Diavol simpatic, venit din altă lume, deși nu iese prea mult din zona lui de confort, are, totuși, personalitate și rămâne probabil unul dintre atuurile spectacolului, mai ales în scena Străinului, care, cu umorul ei cu tot, îi vine ca o mănușă. În schimb, interpretarea lui Cristi Iacob, în rolul lui Ivan, are sclipiri de har și rămâne poate cea mai credibilă dintre toate compozițiile din această montare. Amestecul de inteligență și cruzime și un soi de umanitate greu de definit îi conferă lui Ivan farmec. Îi dă consistență – exact ceea ce le lipsește multora dintre celelalte personaje – și îl face credibil. Momentul de vârf este scena Marelui Inchizitor, interesant rezolvată scenic, ca un fel de teatru în teatru asumat. Dar la fel de bine funcționează Cristi Iacob și în scena confruntării cu Smerdiakov, din final, în care Bogdan Talașman construiește un personaj interesant, un amestec de ticăloșie înnăscută, servilism și viclenie, reprezentate prin stereotipuri de mișcări, prin inflexiuni căutate ale vocii, printr-o privire care strălucește pervers și straniu de dincolo de ochelari, întruchipând un fel de prototip primitiv al „omului cel nou” ce urmează să vină…
În rolul lui Dimitri Karamazov, soldatul în fața căruia îngenunchează starețul Zosima, în acel suprem gest care rămâne una dintre cele mai frumoase scene din literatura lumii, Nona Ciobanu îl distribuie pe Radu Zețu, care aparent are toate datele pentru a putea construi rolul. Și în mare parte chiar o face, deși cu câteva momente în care își bâlbâie replicile. Și chiar dacă nu trece de stratul de suprafață al personajului și nu ghicești în spate acele ape tulburi pe care Dostoievski i le-a hărăzit, prezența lui scenică este puternică și îl salvează în multe dintre situații.
Ultimul dintre Karamazovi, Alioșa, tânărul dăruit credinței, este interpretat de Rareș Florin Stoica. Și, într-adevăr, Rareș Florin Stoica era, probabil, cea mai potrivită alegere pentru acest rol dintre mulți actori care activează în prezent în teatrele bucureștene. Un fel de candoare, o profunzime care funcționează în alte spectacole, toate îl recomandau. Însă în acest rol, Rareș Florin Stoica nu depășește stadiul de schemă a personajului – poate că asta i-a cerut regia?! E static și linear și, cu foarte puține excepții –momentul din biblioteca lui Ivan, când, cu pumnii strânși și furie în ochi, îi răspunde la provocare și spune că da, l-ar condamna la moarte pe generalul care chinuia un copil, el sfântul ce pare să plătească pentru tot și toate –, îl creionează pe Alexei Karamazov ca pe un personaj ireal. Și de aceea lupta dintre el și Ivan nu este purtată cu aceleași arme. Pentru că Ivan e credibil, pe când Alexei nu. Rămâne doar încarnarea unei idei, departe cumva și de spiritul lui Dostoievski, și de modelul lui Iisus pe care pare, teoretic, să-l urmeze.
O apariție interesantă în spectacol este Alina Petrică, în rolul Liza, un fel de încarnare a ispitei diabolice, în rochie albă de dantelă și cântând versuri din Emil Brumaru, pe ritmuri de jazz. Numai că apariția e interesantă în sine și ușor nejustificată în universul montării. Și nu știu de ce întregul spectacol, urmărind-o, n-am scăpat de sentimentul că regizoarea a distribuit-o în acest rol special pentru că Alina Petrică e o actriță care cântă superb… deci s-o punem musai să cânte. Ea rămâne însă singura prezență feminină cu adevărat valoroasă din acest spectacol, pentru că Simona Mihăescu în rolul Grușenka și Gabriela Iacob în rolul Katerina Ivanovna sunt departe de propriile personaje. Le lipsește motivația interioară, le lipsește forța de seducție și toate acele tenebre pe care le au personajele feminine ale lui Dostoievski. Îmbrăcate în rochii superbe, create, desigur, de Doina Levintza – roșu sângeriu la Grușenka, albastru sobru și rece la Katerina Ivanovna –, cele două sunt departe de a întruchipa pe scenă cele două coordonate esențiale ale feminității dostoievskiene.
Extrem de puternică este însă creația Oanei Albu în Rakitin, pentru că găsește o cheie a personajului pe care o susține inteligent și greu îți poți scoate din minte inflexiunile vocii ei și chipul grotesc, înspăimântător.
Spectacolul „Karamazovii” rămâne însă o propunere interesantă de punere în scenă a unui asemenea text, chiar dacă, în ciuda proiecțiilor video, a costumelor moderne ale Doina Levintza, a muzicii lui Vasile Șirli, el este o montare cu piciorul în două lumi. Ca și cum n-ar fi găsit cu adevărat cheia pentru a moderniza totul, așa cum se pare că și-a dorit regizoarea Nona Ciobanu, și ar fi rămas undeva, la jumătatea drumului.
Teatrul Mic
„Karamazovii” de Horia Lovinescu și Dan Micu, după romanul „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski
Adaptarea: Nona Ciobanu
Regia: Nona Ciobanu
Scenografia: Peter Košir, Nona Ciobanu
Costume: Doina Levintza
Muzica originală: Vasile Șirli
Light design: Iulian Bălțătescu
Proiecție video: Peter Košir
Pregătirea muzicală: Nadia Trohin
Distribuția:
Feodor Pavlovici Karamazov, Străinul: Marian Râlea
Ivan Feodorovici Karamazov, Un cerșetor: Cristian Iacob
Dimitri Feodorovici Karamazov (Mitea ): Radu Zetu
Alexei Feodorovici Karamazov ( Alioșa), voce Stavroghin: Rareș Florin Stoica
Smerdiakov: Bogdan Talașman
Rakitin, Procurorul: Oana Albu
Agrafena Alexandrovna Svetlova (Grușenka): Simona Mihăescu
Katerina Ivanovna ( Katia): Gabriela Iacob
Liza, Judecătorul: Alina Petrică
Pan Minisialovici, voce Kirilov, un călugăr: Ion Lupu
Miusov, voce Svidrigailov: Avram Birău
Starețul Zosima, Grigori, un petrecăreț, Președintele Curții: Petre Moraru
Voce copil: Petra Thea Košir
Print