Katia Pascariu: Mai bine joc la un festival în vârful dealului, decât într-un bar, pentru niște oameni care beau o bere și au chef să râdă

A jucat primele spectacole profesioniste pe vremea când era studentă la actorie, la UNATC. De atunci, a participat la multe experimente și experiențe teatrele. Katia Pascariu face teatru cu pasiune și asta și-a dorit dintotdeauna, spune. Viața de artist independent, cu provocările, cu avantajele și dezavantajele ei, o trăiește din plin, atentă la ce se întâmplă în jur. Sunt ani de când se dedică teatrului educațional, implicându-se în proiecte cu mai multe componente. La Centrul Replika, deschis la București la începutul anului 2015, colaborează cu un grup de artiști cu care a mai lucrat, un grup unit de idealuri comune, din care fac parte Mihaela Michailov, Radu Apostol, Viorel Cojanu și alții. Teatrul, crede artista, poate mult mai mult și poate face mult mai mult pentru fiecare dintre noi. Iar teatrul educațional este, în mod clar, un început consistent. Cel mai recent spectacol în care o puteți vedea este „Amintiri din epoca de școală” de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol, în care joacă alături de Alexandru Potocean, producția obținând Marele Premiu la a treia ediție a Festivalului Național de Teatru Independent. Despre teatrul educațional și copiii de acum, despre artistul independent în societatea noastră, despre schimbări necesare și dorite am stat de vorbă cu Katia Pascariu, care acum studiază și antropologia.

Împreună cu colaboratorii apropiați, te ocupi constant de teatrul educațional. Momentan, la ce concluzie ai ajuns în privința sistemului educațional de la noi?

Senzația mea, după toate spectacolele de teatru educațional pe care le-am jucat, după toată preocuparea asta pentru sistemul educațional, este că nici nu vrem, nici nu putem, că nici nu e cazul să dai vina doar pe unii, că e de fapt o problemă de sistem. Nu poate fiecare de unul singur, pur și simplu e vorba despre cum funcționează lucrurile. Asta e concluzia la care am ajuns după câțiva ani de experiență. Toți au așteptări mari de la ceilalți, toți sunt ocupați. Iar ce mă stresa pe mine când eram mică – ideea de competiție și stresul pe care mi-l crea – este mult mai rău acum.

Cum e copilul de azi?

Îmi închipui că e groaznic să fii copil în ziua azi. Ești supus la o presiune atât de mare… Eu nu-mi aduc aminte să mă fi preocupat în liceu de cum o să câștig bani, de cine o să fiu, de unde o să mă duc să învăț, de cum o să-mi iau casă, de bancă, de credite. Ideea era să fii cel mai bun ca să te laude profesorii. Nu mă gândeam deloc la partea materială și la cum o să fiu în ochii celorlalți. Acum ei sunt așa de mici. În plus, noi aveam mult timp pentru joacă. Copiii de azi, cei de care se ocupă cineva serios, au un program mai plin decât părinții lor. De când se scoală încep cu teme, activități, muzică, dans și tot așa până seara, cu foarte puțin timp de joacă. Am fost peste tot, și la periferie, și în provincie, și în centru și am dat ori de acești copii-roboți, ori de copii de care nu are grijă nimeni. „Un copil normal”, care face și școală, dar are și timp liber și poate să se uite pe geam să vadă cum ninge, e greu de găsit. Și așa am început să pun în perspectivă viața mea, pe care mi-o amintesc într-un fel, comparativ cu copilăria de azi… Azi părinții recunosc că nu au timp și au așteptări foarte mari de la școală, școala nu face față și dă vina pe părinții. Copiii sunt la mijloc și ajung să profite!

Copiii de azi, cei de care se ocupă cineva serios, au un program mai plin decât părinții lor. De când se scoală încep cu teme, activități, muzică, dans și tot așa până seara, cu foarte puțin timp de joacă. Am fost peste tot, și la periferie, și în provincie, și în centru și am dat ori de acești copii-roboți, ori de copii de care nu are grijă nimeni. „Un copil normal”, care face și școală, dar are și timp liber și poate să se uite pe geam să vadă cum ninge, e greu de găsit.

Ați făcut și ateliere de teatru educațional în școli. Cum reacționează elevii?

Sunt un fel de ateliere de joacă în care folosim metode din teatrul improvizațional, jocuri din zona de scriere creativă etc. Profesorii cu care colaborăm aleg copiii. Facem exerciții pe care unii le numesc dezvoltare personală și încercăm să lucrăm exact pe tema relației lor cu școala și cu părinții, să vorbim despre viața lor, despre realitatea lor, și așteptăm propunerile lor. Uneori, cu cât sunt mai mari sunt mai pervertiți și vezi în ei reflexele părinților. Cu cât sunt mai mari, cu atât recunoști mai ușor că nu sunt cuvintele lor, că nu sunt ideile lor sau că le e jenă să spună ce gândesc. Au deja reflexul că, dacă te faci de râs, râd ceilalți de tine, că mai bine taci, că dacă nu ești cool ești degeaba. Cu liceenii e mai greu, cu cei mai mici e cel mai bine, iar la elevii de gimnaziu se vede lupta care se dă în ei, sunt între vârste, încep să se prindă cum funcționează lucrurile.

Îți face bine lucrul cu copiii?

Mi se pare un mare dar pe care l-am câștigat destul de recent. Când am terminat facultatea, nu mă gândeam la așa ceva. Am ieșit din școală lucrând, ceea ce a fost un noroc. Am depins mult de contexte, pe care, cumva, ți le și alegi. Am avut noroc, căci nu prea sunt genul care ia inițiativă. Am nevoie de un grup. S-a întâmplat și lucrurile s-au legat.

Nu te-a speriat nesiguranța de după absolvire?

Mi se părea că nu am unde s-o iau. Nu știi care e pasul următor, nu știi încotro mergi și cum procedezi. Eu îmi doream mult să fac teatru, să joc. Zona de teatrul social, de teatru politic, a apărut pentru mine mult mai târziu. În școală, la UNATC, nu am făcut așa ceva. În treacăt fie spus, studenții ar trebui să se confrunte cu o gamă mult mai largă de genuri. Nu se studiază teatrul pentru copii, de exemplu, așa cum la Secția Păpuși-Marionete nu se face teatru pentru adulți. Am făcut artă cu a mare, teatru cu t mare Shakespeare, Cehov, Caragiale și, eventual, teatru contemporan, dar contemporan de demult! La examenul de licență, jucasem deja într-un spectacol regizat de Ana Mărgineanu la Teatrul Foarte Mic și urma un spectacol la Green Hours pe un text de Peca Ștefan. Țin minte că profesorii din comisie strâmbau din nas că e un text cu înjurături. Asa e relația cu textul contemporan, românesc sau străin. Noi trebuia să credem că teatru este doar ce ne-au învățat la școală și doar ce se poate citi în cărți de sute de pagini. Însă teatru este tot ce ne înconjoară. Și uite așa am rămas cu un gust amar. Apoi lucrurile s-au așezat.

Dar înainte cum s-au așezat astfel încât să ajungi la actorie?

Mi-am dorit asta din copilărie și abia în a XII-a m-am hotărât, după câteva tentative eșuate de a merge la un cerc de teatru. Mi-era frică să nu cumva să aflu că de fapt n-ar fi bine să fac teatru și de-aceea tot amânam… Colegii știau ce vreau, părinții la fel. Am intrat la facultate din prima, ceea ce a fost un mare noroc. Nu știu dacă aș mai fi avut curaj să dau examen de admitere din nou. Probabil că, dacă n-aș fi intrat, aș fi mers un an la Facultatea de Limbi Străine (swahili și ucraineană, cred că la secția asta se intra doar cu dosar, fără examen). Dar nicio clipă nu am avut în cap altă meserie.

Și acum se ridică ea la nivelul așteptărilor?

Da. Îmi place actoria, îmi plac repetițiile, îmi place spectacolul. Toată viața din jur e complicată, asta e clar, nu numai viața de actor e complicată.

Centrul Replika, un nou capitol din viața ta profesională, nu o ușurează?

Centrul Replika e un loc minunat. Se încheagă acolo o comunitate. Pe lângă oamenii care ne știu și vin după noi, care ne caută, s-a format un public local, din cartier, ceea ce e foarte important pentru noi. Vin oameni cu copiii lor, bunici care intră și întreabă ce se întâmplă, oameni care așa ajung prima dată la teatru, apoi revin pentru că le place. E un început bun. Mai complicat e că Centrul Replika se autofinanțează, că încearcă să atragă finanțări prin forțe proprii. Scriem proiecte, mai și câștigăm, mai facem câte un spectacol, dar banii sunt la limită. Ar trebui să facem niște reparații foarte costisitoare ca să funcționeze cum trebuie spațiul, pentru care plătim chirie, care e folosit pentru prima oară ca spațiu de teatru și funcționează bine, dar s-ar putea și mai bine, dacă s-ar face niște investiții, dacă am avea mai multe posibilități de lumini etc.

Centrul Replika e un loc minunat. Se încheagă acolo o comunitate. Pe lângă oamenii care ne știu și vin după noi, care ne caută, s-a format un public local, din cartier, ceea ce e foarte important pentru noi. Vin oameni cu copiii lor, bunici care intră și întreabă ce se întâmplă, oameni care așa ajung prima dată la teatru, apoi revin pentru că le place.

Și totuși, ați făcut mult în mai puțin de un an.

Da. Banii sunt proveniți din diverse finanțări și din onorariile noastre. În plus, avem o regulă de la care nu ne abatem: accesul la toate spectacolele noastre este gratuit. Dacă cineva vrea să dea bani, poate dona. Dar există destui oameni care nu-și permit să plătească. Dacă vine o familie întreagă la spectacol, e mai complicat. Noi ne dorim să ne vadă cât mai multă lume și mai ales să ne vadă toți ce-i care vor să ne vadă. Intrarea liberă e o regulă pentru care ne critică multă lume…

Avem idei multe, timp puțin, așteptăm cât mai mulți oameni să ni se alăture, facem multă muncă voluntară.

Dincolo de incertitudini, ce aduce viitorul la Centrul Replika?

Rezultatele unor proiecte derulate pe un an, în mai multe etape, și proiecte pe care o să le reluăm. Unul este un proiect derulat de Asociația T.E.T.A.. Proiectul s-a derulat din aprilie 2015 la Alexandria și Turnu Măgurele, cuprinzând ateliere cu elevi de gimnaziu și liceeni, la care am lucrat cu copii romi și neromi. Spectacolele le vom vedea la Centrul Replika. Am avut un parteneriat cu biblioteci, care se va concretiza tot cu un spectacol. Există și alte echipe care-și doresc să lucreze la centrul nostru și probabil că vor lucra. O să reluăm și seria Povești la Replika, pentru care am primit finanțare de la AFCN. Iar cu spectacolul „Foamea noastră cea de toate zilele”, regizat de Ana Mărgineanu și Radu Apostol, după un text de Peca Ștefan, care a avut premira în toamnă, o să mergem în turneu. Altfel, suntem sub zodia incertitudinii și trecem, cumva, printr-o reprofesionalizare, ceea ce poate fi obositor. Uneori mi se pare că fac un lucru pe care ar trebui să-l facă cineva care se pricepe, cineva căruia să-i și placă. Încercăm să ne extindem echipa și pe zona de management, pe care noi o acoperim, dar la limită, făcând și greșeli, învățând. Ar fi foarte bine, apropo, dacă în facultate s-ar face un curs la care tânărul actor, pe lângă arta care, sigur, te devorează, să învețe și ceva practic, cum ar fi să scrie proiecte. Însă majoritatea încă trăiesc cu iluzia că se vor angaja într-un teatru.

Dar, pe de altă parte, există destui actori din teatre de stat care vor să facă și teatru independent.

Da. Pe de o parte, pentru un mic câștig material, pe de altă parte pentru că un spectacol independent îți oferă ceva ce nu-ți oferă un spectacol dintr-un teatru de stat, de la atmosfera de lucru până la subiect etc. Dar și teatrul independent, care va avea, îmi spun sursele mele, mai multe spații de anul viitor ar trebui să schimbe câte ceva.

Iar managerii spațiilor de gen ar trebui să aibă curajul să riște.

Asta e problemă care s-a resimțit la Green Hours, o pepinieră a teatrului independent. Când am ajuns să lucrez acolo, mi s-a părut că am reușit ceva extraordinar. Mergeam acolo în liceu și mi se parea ceva cu totul special. Apoi am ajuns să lucrez cu echipa acolo, într-un loc care mi se părea mai bun decât oricare alt spațiu instituționalizat în care am lucrat – Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Mic. Dar, la un moment dat, Green Hours și-a pierdut publicul, iar acum tot încearcă să-l recâștige. Pe de o parte, publicul începuturilor a crescut și n-a mai putut veni așa de des la spectacole și concerte. Publicul tânăr a găsit și alte locuri. Când repetam noi la Green Hours dimineața, în timpul săptămânii, repetam în fața liceenilor care chiuleau de la Liceul Sava. Acum nu cred că ar mai fi la fel, din diverse motive. Acum lumea vrea „să se simtă bine” la teatru. Iar eu vreau să se simtă rău, să gândească. La spectacolele mele sau ale lui lui David Schwartz, de exemplu, care sunt foarte provocatoare, trebuie să-ți activezi un bagaj cultural, să faci conexiuni. Și el crede că la teatru nu vii să te odihnești. Cine vine pentru asta va fi dezamăgit, cel puțin de spectacolele la care lucrez eu.

Acum lumea vrea „să se simtă bine” la teatru. Iar eu vreau să se simtă rău, să gândească. La spectacolele mele sau ale lui lui David Schwartz, de exemplu, care sunt foarte provocatoare, trebuie să-ți activezi un bagaj cultural, să faci conexiuni. Și el crede că la teatru nu vii să te odihnești. Cine vine pentru asta va fi dezamăgit, cel puțin de spectacolele la care lucrez eu.

„Amintiri din epoca de școală” e un astfel de spectacol, dar și unul la care se râde mult!

E un spectacol menit să te facă să pui întrebări, dă discuți după. Școala este o zonă cunoscută tuturor spectatorilor, iar noi am lucrat cu mare plăcere, ne-am pus amintirile comune și individuale la bătaie.

E un spectacol care ar trebui văzut de cât mai mulți profesori.

Am vrea mult să ajungem la aceia care sunt foarte departe de noi, pentru aceia pe care deja i-am câștigat prin proiectele noastre, cu care deja am coloborat. Dar pasul spre dialog trebuie să-l facă ei. Unul dintre cele mai triste momente din perioada asta a fost, pentru mine, să merg la școala la care am învățat eu, unde directorul, care mi-a fost profesor de matematică și pe care l-am iubit, om simpatic și sever în același timp, a zis că da, o fi o chestie și teatrul ăsta, dar în școală nu e cazul, la școală înveți matematică și lucruri serioase… Există însă și schimbări. S-au primit directive că e nevoie de activități extra, de deschidere, de educarea altor preocupări. Și uneori se pare că funcționează și coerciția. Unele lucruri obligatorii pot fi bune. Însă unii profesori sunt în vârstă și trebuie să pregătească iar vrafuri de hârtii… Or, birocrația ne taie din chef tuturor. Jumătate din viață ne-o petrecem făcând hârtii. Acum trei zile făceam raportări într-o stare de bine și m-am gândit: Ce bine ar fi, dacă ar bate vântul și ar zbura toate, dar toate hârtiile din lume! Lucrând la „Amintiri din epoca de școală”, proiect finanțat de ARCUB, simțeam că pentru spectacolul propriu-zis ne rămâne cel mai puțin timp. Când mă pregăteam pentru examenul de admitere, profesorii mei, Mirela Nicolau și Florin Dumitru, m-au prevenit că voi petrece puțin timp efectiv în spectacol, pe scenă, în fața publicului, că actoria e mult mai mult, să mă gândesc bine, că cea mai mare parte a timpului înseamnă repetiții. Și m-am gândit. Aveau dreptate, dar mie, din fericire, îmi place să lucrez. După un spectacol parcă am mai mult energie. Momentele cele mai bune sunt când mă aflu pe scenă și sunt inaccesibilă la telefon! Fac o pauză necesară de cotidian, ceea ce e o șansă. Am jucat în condiții grele și așa am depășit niște obstacole și niște clișee, am jucat în săli de sport cu ecou, am jucat cu oameni care fumau lângă mine sau în săli de clasă. La un moment dat, m-am relaxat.

Și totuși, nu ai limitele tale?

Ba da. Am limitele mele față de nesimțire. Când merg să joc într-o școală, de exemplu, nu mă aștept să am lumini ca într-un teatru. Într-un bar însă mă deranjează să-mi treacă chelnerul prin față când joc. E trendy acum ca în cluburi să se aducă puțin teatru în meniu, în ideea că există un profit. Dar eu cu asta am cam terminat-o, mai ales că destule spectacole ale noastre parcă nici nu se potrivesc în multe spații de genul ăsta. Mai bine joc la un festival în vârful dealului, în fața unor oameni care mă urmăresc, decât într-un bar pentru niște oameni care nu sunt atenți, ci beau o bere și au chef să râdă. Am început să fiu mai selectivă. Neplăcut e și să mergi la un festival mare și să vezi cum artiștii străini sunt tratați altfel decât românii sau cei de la teatre de stat sunt tratați altfel decât independenții. Uneori, refuzi să mai mergi. Ei gândesc „să zici mersi că te-am chemat”, iar tu gândești „atunci, nu, mulțumesc”. Relele intenții mi se par greu de tolerat, nu greutățile venite din sărăcie.

Am limitele mele față de nesimțire. Când merg să joc într-o școală, de exemplu, nu mă aștept să am lumini ca într-un teatru. Într-un bar însă mă deranjează să-mi treacă chelnerul prin față când joc. E trendy acum ca în cluburi să se aducă puțin teatru în meniu, în ideea că există un profit. Dar eu cu asta am cam terminat-o, mai ales că destule spectacole ale noastre parcă nici nu se potrivesc în multe spații de genul ăsta.

Ce ar putea ajuta teatrul independent să se schimbe?

Fără bani nu se poate face nimic. Ar trebui înțeleasă altfel zona independentă. Ar trebui să existe finanțări de la stat pentru această artă făcută fără un cadru instituționalizat. E nevoie de o infuzie de proiecte venite de sus, de o preocupare reală pentru arta neinstituționalizată, care ar trebui privită separat. Acum e o concurență neloială. Iar artiștii ar trebui să aibă mai multă încredere că se poate trăi și așa, că există o libertate mai mare de care te poți bucura, că există un public bun, mai surprinzător decât credem. Mulți nu au curaj să facă lucruri pe ideea că n-o să vină lumea, că n-o să le placă oamenilor. Dar e absolut fals. Trebuie să avem încredere în public. Iar universitățile ar trebui să prezinte lucrurile mai variat, astfel încât absolvenții să simtă că li se deschide lumea, nu că li se închide și le cade un zid în față. E perdant să-ți începi viața și cariera așa. Acum eu sunt unul dintre oamenii care militează la modul din ce în ce mai serios pentru introducerea materiei teatru în școli. Cu teatru poți face multe, nu doar spectacole la care să râdă lumea seara. Putem fi cu toții puțin mai buni, putem să ne exprimăm mai bine, să avem încredere. Teatrul e pentru toată lumea și are beneficii în orice mediu se folosesc metodele lui. Pare că spun vorbe mari, dar chiar așa e. Oamenii se îmbracă frumos și se duc la Teatrul Național. Foarte frumos, dar e prea puțin față de cât poate face teatrul.