Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Pe 9 aprilie va avea loc, la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, avanpremiera spectacolului „Fantoma e aici“ de Kobo Abe, în regia japonezului Kazuyoshi Kushida, câștigător a numeroase premii, creator de teatru și, din 2003, director artistic la Matsumoto Performing Arts Center. Actor și regizor care a intrat în lumea teatrului în urmă cu douăzeci de ani, Kazuyoshi Kushida a mai lucrat în diverse orașe europene – și în mari capitale precum Londra, dar și în orașe din Est, pe care le preferă pentru că, în opinia sa, artiștii sunt mai preocupați de artă și de meșteșug. Dorind să-și impună propriul stil și să experimenteze în afara formelor tradiționale ale teatrului japonez, pe care le-a studiat ani de-a rândul, Kazuyoshi Kushida a contribuit la înființarea mai multor teatre și trupe în Japonia și a abordat o gamă variată de stiluri, aspirând să-și găsească drumul personal. Despre întâlniri importante, despre spectacolul de la Sibiu și alte experiențe am discutat cu regizorul într-una din zilele în care lucra la „Fantoma e aici“.
Cum este întâlnirea cu actorii români, mai exact cu trupa de la Sibiu, după toată experiența dvs. japoneză?
Mă intereseză foarte mult Europa de Est. Am lucrat în Polonia, în Uzbekistan și incomparabil mai mult decât centrul Europei, decât orașele mari, cum ar fi Parisul, mă atrag locurile mai îndepărtate și spațiile cu o istorie dură. E interesant să vezi cum lucrează actorii din estul Europei, din zone defavorizate de istorie. Sunt nespus de fericit să pot colabora acum cu artiști din România.
Care sunt particularitățile lor? Ce ați învățat de la ei? Cu ce v-au uimit?
În Europa de Est, prefer să lucrez cu oameni din zone îndepărtate și din capitale, cum s-a întâmplat la Cracovia sau acum, la Sibiu. Actorii de aici au experimentat o istorie recentă mult mai dură decât cea din Europa de Vest și sunt mult mai pasionați de arta de a juca teatru. În Occident, ca și la Tokyo, actorii sunt mult mai concentrați pe meserie, pe când la Cracovia sau la Sibiu sunt mult mai concentrați pe artă.
Actorii de aici au experimentat o istorie recentă mult mai dură decât cea din Europa de Vest și sunt mult mai pasionați de arta de a juca teatru. În Occident, ca și la Tokyo, actorii sunt mult mai concentrați pe meserie, pe când la Cracovia sau la Sibiu sunt mult mai concentrați pe artă.
De ce ați ales să montați la Sibiu această piesă și acest autor?
Prima dată am ajuns în România cu un spectacol de teatru kabuki. Atunci l-am cunoscut pe domnul director Constantin Chiriac, dar și mulți alți români și experiența aceea mi-a dat foarte multe amintiri cu care să mă întorc din România. Domnul Chiriac, care a văzut multe creații de-ale mele în Japonia, m-a întrebat după aceea dacă n-aș vrea să colaborăm. Kobo Abe, autorul piesei, mi se pare foarte potrivit pentru Europa de Est prin atmosfera din piesele lui și nu numai. Apoi, cunoscându-l mai bine pe domnul Chiriac, m-am gândit că-i seamănă mult personajul principal din piesă. Actor și director de teatru, domnul Chiriac merge prin toată lumea, e foarte priceput în tot ceea ce înseamnă turnee și management. Pe lângă toate astea, reușește să fie și actor. Această impresie și relația noastră apropiată m-au făcut să vreau să lucrez cu el neapărat pe scenă. Și n-am putut să mă gândesc decât la personajul principal al acestei piese! În 2008, când ne-am cunoscut, fiecare dintre noi făcuse „Așteptându-l pe Godot“. El – în România, eu – în Japonia. Am vorbit despre asta imediat ce ne-am cunoscut, partenerul lui a decedat, al meu la fel, și apoi ne-am hotărât să facem împreună un spectacol cu „Așteptându-l pe Godot“, cu mine vorbind în japoneză și cu el vorbind românește. Proiectul nu s-a concretizat, dar ne-a făcut mare plăcere să vorbim despre el.
Care este povestea pe care o spuneți în spectacolul după Kobo Abe?
Povestea se naște undeva în Japonia rurală, pe țărmul mării. Un soldat întors din război, rămas fără prietenul care a murit în fața ochilor lui, revine în Japonia după ce a văzut o mulțime de nenorociri. Dar nu a putut depăși momentul morții prietenului și l-a transformat în fantoma care merge mereu cu el, care îi este întotdeauna alături. Povestea se naște din întâlnirea fostului soldat cu prietenul-fantomă și cu un escroc care vrea să se folosească de soldat pentru a obține unele avantaje financiare. Pentru prietenul pe care l-a văzut murind, soldatul vrea să adune fotografii cu soldați, morți în război, ca să descopere identitatea tuturor fantomelor care și-au pierdut identitatea și familiile. Escrocul vrea să folosească dorința fostului soldat pentru a face bani. Au scopuri diferite, dar se aliază. Totul se întâmplă pe fundalul unui mare scandal ce are loc în oraș. Este vorba, desigur, și despre o ironie. Deși scris acum cincizeci de ani, textul este foarte actual. Vorbește despre fantome, niște lucruri care nu se văd. Și economia mondială este tot ca o fantomă, iar ceea ce există doar în imaginație ajunge să construiască economia unei țări, a unei societăți. Nici Internetul nu se vede, dar există. Aşa că este o poveste şi despre noi şi vremurile pe care le trăim acum.
Va fi un spectacol ce va arăta frumusețea teatrului, pentru că va avea o atmosferă foarte misterioasă, în care se va desfășura o comedie, peste care se va așeza o critică socială, apoi va veni o poveste despre tulburări mintale și toate acesta vor arăta de ce este atât de plăcut teatrul.
Spuneţi că este o poveste perfect recognoscibilă pentru contemporanii noștri, dar eu aş vrea să ştiu şi cum va fi spectacolul sau cum v-aţi dori să fie, cum l-aţi gândit?
Va fi un spectacol ce va arăta frumusețea teatrului, pentru că va avea o atmosferă foarte misterioasă, în care se va desfășura o comedie, peste care se va așeza o critică socială, apoi va veni o poveste despre tulburări mintale și toate acesta vor arăta de ce este atât de plăcut teatrul.
Toate transformate într-o imagine, o definiţie a teatrului?
Pe mine mă atrage teatrul și pentru că nu numai mesajul este important. Sigur, folosesc mesajul, dar pentru mine teatrul este ca plutirea unui nor sau curgerea unui râu. Când te uiți la un nor, poți să te gândești la tot felul de lucruri, să te întristezi, să-ți aduci aminte diverse, să te bucuri etc. Așa văd și eu teatrul.
Am văzut în România și teatru nô, și kabuki. În ce stil aţi gândit spectacolul de la Sibiu?
N-aș putea spune că e un stil japonez, ci doar că e stilul meu. Nici spectacolul de kabuki pe care l-am jucat şi aici n-a fost un spectacol tipic. Acum mă preocupă dorința ca publicul român să înțeleagă. Mă aștept chiar să înțeleagă mai mult decât ar înțelege publicul japonez, chiar dacă acesta din urmă mi-a văzut deja multe creații. Acum, la repetiții, experimentez foarte mult și sunt convins că publicul va înțelege ușor.
Pe mine mă atrage teatrul și pentru că nu numai mesajul este important. Sigur, folosesc mesajul, dar pentru mine teatrul este ca plutirea unui nor sau curgerea unui râu. Când te uiți la un nor, poți să te gândești la tot felul de lucruri, să te întristezi, să-ți aduci aminte diverse, să te bucuri etc. Așa văd și eu teatrul.
Actorii sibieni s-au adaptat stilului Kushida?
Cred că da. Înainte ca traducătorul să apuce să le transmită ce spun, ei deja au înțeles. La început m-am temut că n-o să reușesc să le transmit ce vreau, cuvintele nefuncționând întotdeauna. Pe parcursul repetițiilor am observat însă că mai mult decât cuvintele actorii înțeleg imediat expresii, mișcări corporale, idei și gânduri. Comunicarea e importantă când construiești ceva, dar cuvântul este doar un instrument și nu unul obligatoriu.
Nu cumva v-a ajutat pur și simplu experiența dvs. de actor?
Ba da. Când sunt actor, întotdeauna construiesc împreună cu regizorul și cu ceilalți actori. Și aici fac la fel. Ca regizor, nu le spun actorilor ce să facă, ci construim împreună ca și cum aș fi eu în picioare în fața publicului român.
Acum douăzeci de ani am intrat în lumea teatrului în Japonia, mai exact în lumea kabuki, una foarte diferită. Deși eram la Tokyo, orașul meu natal, mă simțeam ca într-o altă țară când mergeam la repetițiile de kabuki, era cu totul altă atmosferă. În același timp, simțeam o nostalgie puternică, de parcă aș fi făcut asta dintotdeauna. În același timp, actorii kabuki sunt niște ființe ciudate, mult mai ciudate decât oamenii de pe stradă. În străfundul meu aveam însă un sentiment de apropiere, de familiaritate. Când am venit la Sibiu, am avut același sentiment. Nu cunosc deloc limba română, sistemul e cu totul altul, dar am simțit că am mai fost aici, că oamenii îmi sunt ca o familie de mult pierdută.
Ce ne puteți spune despre scenografia și muzica spectacolului „Fantoma nu-i aici”?
Nu va fi scenografia obișnuită pentru o poveste. Pe scenă vor fi foarte multe obiecte amestecate, împrăștiate, care vor rămâne acolo aproape pe tot parcursul spectacolului. Scenele se vor schimba cu un efect cinematografic, se vor suprapune, actorii dintr-o scenă se vor intersecta cu actorii din scena următoare. Muzica e compusă de Vasile Șirli și urmează atmosfera misterioasă și de comedie despre care am vorbit.
Unde anume în cariera dvs. ați așeza această experiență de la Sibiu?
Este o experiență foarte importantă pentru mine. Acum douăzeci de ani am intrat în lumea teatrului în Japonia, mai exact în lumea kabuki, una foarte diferită. Deși eram la Tokyo, orașul meu natal, mă simțeam ca într-o altă țară când mergeam la repetițiile de kabuki, era cu totul altă atmosferă. În același timp, simțeam o nostalgie puternică, de parcă aș fi făcut asta dintotdeauna. În același timp, actorii kabuki sunt niște ființe ciudate, mult mai ciudate decât oamenii de pe stradă. În străfundul meu aveam însă un sentiment de apropiere, de familiaritate. Când am venit la Sibiu, am avut același sentiment. Nu cunosc deloc limba română, sistemul e cu totul altul, dar am simțit că am mai fost aici, că oamenii îmi sunt ca o familie de mult pierdută.
Să vă întreb ce aţi învăţat nou la Sibiu?
Puterea de comunicare. Lucrez împreună cu colegii, cu tot personalul teatrului, pentru publicul din Sibiu.
Print