„Kean” a pornit la drum

kean_397x298Ruxandra Vera Ştefan, UNATC, Teatrologie, Anul III

Din dorința de a avea ca barometru sinceritatea, încep prin a face o mărturisire: simt că este ceva mai greu să scrii despre colegii tăi, decât să scrii despre regizori, actori deja consacrați, care, de cele mai multe ori, așa cum singuri mărturisesc, nu citesc cronicile, nu neapărat din lipsă de interes, ci pentru că nu mai simt nevoia de încurajări, confirmări, sau pentru simplul fapt că nu i-ar îmbogăți cu nimic și, în această situație, minusurile sunt ale părții teoretice, cea care a lansat analiza. A scrie despre colegii tăi este ca și cum ai scrie despre tine însuți, pentru că și ei și tu sunteți la început de drum, când criticile pot dăuna la fel de mult cum o pot face laudele… ambele ne vor ajuta însă să creștem, dacă ne raportăm corect la ele. Cred că o cronică trebuie să aibă însușirile unei oglinzi, iar în fața unei oglinzi vii de bunăvoie, te observi, iar reacțiile diferă: te admiri, îți vezi defectele sau afirmi: „se poate și mai bine”.

La prima vedere, într-o oglindă îți vezi conturul, forma exterioară. E greu să se reflecte și sufletul, și asta se întâmplă numai atunci când te-ai îmbrăcat în el, cum foarte frumos exprimă Milan Kundera în romanul său Insuportabila ușurătate a ființei: „Era dorința de a nu fi trup – precum celelalte trupuri – ci de a vedea pe suprafața chipului echipajul sufletului țâșnind din cala navei. Nu era ușor căci sufletul, trist, timid și timorat se ascundea în adâncul măruntaielor, sfiindu-se să se arate.” Din teamă și neîncredere în noi înșine și în cei din jurul nostru, ne ascudem sufletul pentru a nu fi rănit. A-l lăsa să se exprime, să iasă din cotlonul în care s-a ascuns chircit, este un exercițiu de curaj pe care trebuie să-l facă fiecare dintre noi zilnic, cu pași mici, la început șovăielnici. Actorul se află într-o condiție specială. El trebuie să scape de toate temerile și să aibă credință nemăsurată în meseria sa, pentru ca peste sufletul lui să poată îmbrăca sufletul personajului.

Piesa „Kean” de Jean-Paul Sartre este greoaie, tocmai din acest punct de vedere. Vorbește despre condiția actorului, care trebuie să-și dăruiască sufletul deplin și necondiționat la fiecare spectacol. Kean, actor celebru este adorat de public pentru personajele pe care le interpretează, dar nimeni nu știe cum este Kean-omul cu adevărat și nu-l iubesc sincer, judecându-l pentru viciile de care acesta se lăsa purtat pentru a se elibera de toată încărcătura emoțională nefirească pe care o avea de dus seară de seară. Fiecare rol este o repetabilă povară, „stânca lui Sisif” pe care o urci pe scenă și, la sfârșitul spectacolului, când te rostogolești din nou în viață, lovitura e dureroasă și această durere trebuie cumva anesteziată.

Lia Gherman, Mihai Nițu, Vladimir Albu – toți trei studenți Arta Actorului anul III, au ales  să-și pună încă de la începutul drumului lor problema aceasta, adaptând textul pentru a se concentra asupra câtorva întrebări fundamentale, de natură psihologică, filozofică și umană pe care textul original le amestecă într-un tablou de secol XVIII, XIX. Deși Jean-Paul Sartre scrie acest text în 1953, el vrea să surprindă portretul actorului shakespearian Edmund Kean care a trăit cu adevărat între 1787 – 1833. Mihai Nițu este cel care îl joacă pe Kean. Frământările, consumul emoțional și mental al unui actor foarte talentat, care de multe ori a frizat geniul pentru că l-a întâlnit pe Shakespeare în esența sa dramaturgică, sunt redate viu de către tânărul actor, prin implicare și autenticitate. Relația pe care Kean o are cu sufleorul său, Salomon este una specială care îmbină devotamentul absolut cu o rivalitate mocnită cândva, acum adormită de sentimentul mult prea puternic al prieteniei. Vladimir Albu este cel care îl joacă pe Salomon. O alegere bună, pentru că ambii tineri actori pleacă de pe picior de egalitate, în ceea ce privește statura scenică și expresivitatea corporală, fapt care, în relația dintre personajele Kean – Salomon, trebuie exploatat. Cu nimic mai prejos nu a fost Salomon, ca date necesare acestei meserii. Singur a ales, din diferite motive, să nu își deschidă sufletul în fața unei mări de oameni, dăruindu-l pe tot modelului și prietenului său Kean. Din jocul lui Vladimir, se deduce și o oarecare închidere a lui Salomon față de  Kean și de aici, poate, sentimentul, puțin prea evident, că o rivalitate a existat cândva între ei. Lia Gherman joacă rolul Annei, o fată simplă, sinceră care se îndrăgostește de personalitatea tumultoasă a omului care este Kean, pe care îl observă multe seri la rând, nelipsită fiind de la spectacolele lui. Simplitatea ei nu vine din lipsa de gândire, ci dintr-o ingenuitate a conștiinței care o face capabilă, la fel ca în cazul lui Salomon, (dar la el determinat de un surplus de conștiință), de devotament absolut. Anna este cea care simte că golul din interiorul lui Kean se mărește pentru că el dăruiește foarte mult fără a primi înapoi. Ea are suflet cald, de femeie și smerenie, care o face să accepte că lângă el ea va rămâne în umbră, chiar dacă inițial spune că dorește mult să se facă actriță. Până la urmă, acest motiv poate fi o „tactică feminină” de a-i câștiga încrederea și admirația. Lia atinge toate aceste nuanțe și ar fi bine să aibă mai mult curaj în a le accentua pentru că personajul ei, ca și personajul lui Salomon sunt trambulinele personajului Kean. Fără ei, personajul lui Mihai ori nu capătă consistență, ori se desprinde, mergând mult prea departe în adâncimi ale sufletului omenesc, din care se aude strigăt de izbândă, dar pe care nu are încă puterea să le lumineze. Fiecare dintre actori e bine să fie conștienți de importanța pe care o au personajele lor și să nu-și minimalizeze nici o secundă rolul, deoarece, pentru forțele puse împreună, sarcina este la fel de grea și, în același timp, paradoxal, la fel de ușoară.

Spectacolul „Kean” este un început de drum, atât propriu-zis (fiind spectacol de licență), profesional, cât și psihologic, sufletesc. El s-a jucat până acum la Studioul One al UNATC „I.L.Caragiale”, urmând să se mute la Palatul Copiilor unde, de curând, au fost inaugurate două săli ce țin acum de universitatea noastră: sala „Ion Cojar” și sala „Octavian Cotescu” . De aceea, relația cu spațiul de joc este relevantă doar în măsura în care el a însemnat „cuibul” din care ei acum trebuie să-și ia zborul. L-au avut mobilat cu o canapea, o oglindă de machiaj, o masă de călcat, un cuier, dar, la fel de bine, pot fi alte astfel de obiecte, sau, mergând la extremă, ele pot lipsi, pentru că, cei trei tineri actori, au puterea de a „mobila” cu sufletele personajelor, susținute și însoțite îndeaproape de sufletele lor, orice spațiu, putere de care trebuie să fie conștienți, pentru a o pune la lucru mereu și pentru a se bucura de ea.

Tot ceea ce am scris este o mărturisire a credințelor, aspirațiilor, temerilor, calităților, defectelor pe care, noi, tinerii le purtăm cu noi. Cuvântului cronică i-a fost deformat puțin sensul: se leagă de el prea mult o atitudine critică și prea puțin o deschidere care caracterizează un jurnal scris în intimitate… „cronica zilelor noastre”, adică jurnalul de bord în care notezi cărările, satele, orașele, insulele, pustiurile, piscurile, izvoarele, mările pe care mergi zi după zi. Ele sunt, de cele mai multe ori, altele și totuși îți par aceleași… poate, nu sunt noi, ci doar o altă dună din același pustiu, un alt val din aceeași mare, o altă uliță din același sat, o altă căsuță în copac de pe aceeași insulă.

Cronica, văzută ca un control „medical” periodic, nu este un control numai pentru cei care creează, ci și pentru cei care analizează.

Să facem împreună înconjurul Pământului!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.