Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, actorul Klaus Maria Brandauer, născut într-o zi de 22 iunie…
Teatrul și filmul sunt complet diferite în privința relației cu timpul. Nu sunt deloc de acord că ar fi „veri“ sau „frați“. Filmul este film, e cu totul altceva decât teatrul, care este un mit viu. Celor care joacă în film le spun că trebuie să învețe ce am descris la începutul dialogului nostru: „Gândiți-vă, citiți scenariul, mai gândiți-vă, citiți din nou, priviți-vă partenerii, nu doar atunci când se turnează. Personajul, în întregul lui, trebuie să fie în voi, ca actori. Trebuie să fiți pregătiți ca, prin darurile cu care ați fost înzestrați (care pot fi diametral opuse personajului pe care îl jucați) să dați viață cuiva“. Prin urmare, nu are nicio importanță dacă mă treziți la patru dimineața să îmi spuneți „Scena 3, dubla 1“, pentru că o să mă apuc de treabă, căci așa sunt construit. În teatru însă încerc să fiu „afurisitul“ ăla de Hamlet și știu că nu pot. Dar încerc. Ajutat de voi, de spectatori, uneori chiar sunt Hamlet, credeți-mă! În astfel de momente, teatrul este marea mea iubire, marea mea pasiune și dorință, dar și arta care m-a educat. Este religia mea… Cu toate îndoielile mele, sunt foarte religios, iar îndoielile sunt bune, căci, altfel, nu mi-aș mai pune niciun fel de întrebare. Filmul presupune multă pregătire. Dacă trebuie să fii Napoleon, nu are nicio importanță că nu arăți ca el, deoarece publicul este dispus mereu să creadă că tu ești, cu adevărat, Napoleon, pe parcursul întregului film. Pentru mine, aceasta este, deci, diferența dintre cinematografie și teatru. E foarte important că cele două zone ale artei nu fac parte din aceeași familie, sunt complet distincte, iar răspunderea unui actor de film e foarte mică. Când eram tânăr și „rebel“, aveam multe probleme cu regizorii de film, eram un „dezastru“. Dar știm foarte bine un singur lucru: în cele trei, patru sau cinci ore de teatru, pe scenă, sunt singur cu colegii mei. Ceea ce te face fericit este timingul. Din păcate, sau din fericire, trebuie să folosesc acest cuvânt englezesc care exprimă cel mai bine ce vreau să spun. Dacă nu pot să integrez publicul, nu pot să merg mai departe, dacă spectatorii nu sunt cu mine, e pur și simplu imposibil să continui. Chiar și în viața de zi cu zi, dacă cineva nu este ascultat de cei din jur, nu poate avansa, se blochează procesul de comunicare. Înțelegeți? Aceasta este „boala“ timpului nostru: toată lumea vorbește în același timp și nimeni nu mai ascultă, iar la destinatar în cel mai fericit caz ajunge de-abia jumătate din mesaj. Dar e minunat să trăiești în perioada contemporană. Într-un fel, suntem mai buni decât Corneille sau Shakespeare. Evoluțiile din perioada noastră sunt fantastice, nu? E bine să ai avantajele modernității: să ai o mașină, să te urci în avion și să călătorești cel mult câteva ore până la Viena, de exemplu. Este fantastic. Avem microfoane, să ne putem face auziți. Întrebarea este „cine ne ascultă”.