Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Klaus Maria Brandauer…
În cazul unui text normal, de Shakespeare, Aristofan sau oricine altcuiva, dacă sunt suficient de inteligent, trebuie să am un al doilea și un al treilea gând. Aceste gânduri sunt apa în care poți să înoți alături de geniul unui mare scriitor. Fiecare cuvânt pe care îl spun publicului, în film sau în teatru, trebuie să fie al meu, în momentul în care îl spun. Dacă nu se întâmplă așa, situația este artificială, se simte că „joci“. Da, poți „juca“, poți da dovadă de o senzațională virtuozitate ca actor sau cântăreț, dar, dacă nu ai gândurile tale proprii și corpul tău propriu, cu sentimentele tale, nu faci nimic. Desigur, e de dorit să ai și tu sentimente similare cu cele ale scriitorului, pe care trebuie să le cauți în străfundul tău. Pentru mine, nu este nicio diferență între a juca în film și a juca pe scenă, în teatru. Nimeni nu mă crede, dar e adevărat. Gândiți-vă la o cameră. Dacă este mică, trebuie să vorbesc în șoaptă. Dacă vă gândiți la o catedrală, trebuie să vorbesc din ce în ce mai tare, să fac în așa fel încât vocea mea să umple tot spațiul și să ajungă la toți oamenii. La fel e și cu emoțiile. Dacă ai în față un public de o mie de oameni, trebuie să ai puterea de a ajunge la fiecare, e absolută nevoie de așa ceva. Trebuie să vorbești, să simți, să respiri pentru fiecare spectator. Dacă nu reușești, cineva va adormi, altcineva nu va fi atent etc. Teatrul este solidaritate și înseamnă să obții solidaritate, în așa fel încât nimeni să nu plece din sală. Trebuie să ajungi la această tensiune, care este, cred eu, cel mai important lucru pentru un actor de teatru. În film, nu este așa… În film oamenii pot să joace așa cum o fac și în viața de zi cu zi. Dacă poți să faci în fața camerei ce faci în mod obișnuit, atunci aceasta este cinematografia pentru un actor. Nu poți să ai coturni în film. Chiar și în teatru, nu ai așa ceva în vremurile noastre, dar trebuie să îi simți, să ții cont de posibila lor existență când inspiri, când expiri. În timpul respirației, trebuie să te gândești mereu că a existat o primă inhalare, că va fi una finală, care poate să fie curând. De asemenea, trebuie să știi că a doua respirație e deja o repetiție. În teatru, trebuie să faci în așa fel încât fiecare respirație să fie ca la premieră. Altfel, totul va deveni repede plictisitor. Îmi place foarte mult filmul, iar motivul pentru care îl făceam, atunci când am început, era că aveam șansa să ajung popular, să fiu faimos. Recunosc că eram un prost și poate că mai sunt și astăzi! Teatrul, în schimb, este solidaritate, ceea ce știe foarte bine fiecare scriitor genial. Este foarte complicat. Un profesor universitar genial poate avea ideile sale proprii și poate fi foarte fericit cu ele, pentru că sunt foarte inteligente, dar un individ nu foarte educat trebuie să înțeleagă și el toate gândurile scriitorului, fără să excludă niciun spectator. Iată sentimentul care mi-a dat putere de-a lungul activității mele profesionale: solidaritatea. Sper ca publicul să mă primească, să îi pot oferi emoție și bucurie, încât să simțim că suntem, cu toții, împreună.
(Textul face parte din volumul „Convorbiri teatrale” de George Banu, aflat în curs de apariție în colecția Yorick a Editurii Nemira, în coproducție cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu)
Print