Konstantin Stanislavski: „Imaginația este locomotiva care-l trage pe actor după ea”

Stanislavski copertaÎn cadrul ediției din 2013 a Festivalului Internațional de Teatru de la București va avea loc lansarea primului volum al celebrei lucrări „Munca actorului cu sine însuși” de Konstantin Sergheevici Stanislavski, în traducerea semnată de Raluca Rădulescu, publicată în Colecția Yorick a Editurii Nemira. Volumul este însoțit de o prefață scrisă de regizorul Yuri Kordonski.

O inițiativă necesară de recuperare a „Bibliei teatrului”, publicarea scrierii clasice a cunoscutului regizor, pedagog și actor rus urmărește să-i garanteze oricărui cititor de azi accesul în limba română la o carte fundamentală în istoria teatrului modern. Revista Yorick prezintă în avanpremieră un fragment din volum.

„– Actorii primesc oare de la dramaturg tot ce trebuie să ştie despre piesă? a întrebat Torţov. Este oare posibil ca într-o sută de pagini să dezvălui în întregime viaţa tuturor personajelor? Sau multe lucruri rămân nespuse până la capăt? Aşa de pildă: oare vorbeşte autorul întotdeauna suficient de amănunţit despre ceea ce s-a întâmplat înainte să înceapă piesa? Vorbeşte suficient despre ce va fi după finalul piesei, despre ceea ce se întâmplă în culise, de unde vin personajele şi unde se duc? Dramaturgul este zgârcit cu acest tip de comentarii. În textul lui apare doar: „Şi Petrov la fel” sau „Petrov pleacă”. Dar noi nu putem veni din neant şi nici nu putem pleca în neant, fără să ne gândim la scopul acestei deplasări. În acest tip de acţiune „în general” nu poţi să crezi. Mai avem şi alte observaţii ale dramaturgului: „s-a ridicat”, „merge agitat”, „râde”, „moare”. Ni se oferă informaţii laconice despre rol, de genul: „Un tânăr cu o înfăţişare plăcută. Fumează mult”.

Dar este oare suficient, pentru a crea o imagine exterioară completă, manierele, mersul, obiceiurile lui? Dar textul şi cuvintele rolului? Oare trebuie ele doar învăţate pe de rost şi apoi spuse din memorie?

Dar toate indicaţiile scenice ale autorului, dar cerinţele regizorului, dar mizanscena şi toată montarea? Este suficient doar să le înveţi pe din afară şi apoi să le îndeplineşti formal pe scenă?

Conturează oare toate astea caracterul personajelor, definesc ele nuanţele gândurilor, sentimentelor, impulsurilor şi ale faptelor personajelor?

Nu! Toate ar trebui să fie completate şi aprofundate chiar de actor. Abia atunci tot ce ne-au oferit autorul şi ceilalţi creatori ai spectacolului prinde viaţă şi ajunge în cele mai ascunse unghere ale sufletului celui care creează pe scenă şi ale celui care priveşte din sală. Abia atunci, actorul va putea să să trăiască din plin viaţa interioară a personajului imaginat şi să acţioneze aşa cum îl conduc autorul, regizorul şi sentimentul lui personal, viu.

În toată această muncă cel mai bun sprijin ne este imaginaţia, cu magicul său „dacă” şi „situaţiile scenice date”. Ea nu numai că întregeşte ceea ce ne-au spus autorul, regizorul şi ceilalţi, dar şi însufleţeşte munca tuturor creatorilor spectacolului, a căror creaţie ajunge la spectatori mai întâi prin succesul actorilor.

Înţelegeţi acum, „cât de important este pentru actor să aibă o imaginaţie puternică şi vie: ea îi este absolut necesară în fiecare clipă a muncii artistice şi a vieţii sale pe scenă, atât în studierea, cât şi în interpretarea rolului”.

În procesul de creaţie, imaginaţia este locomotiva care îl trage pe actor după ea.

Lecţia a fost întreruptă de vizita neaşteptată a cunoscutului tragedian U…, care se află în acest moment în turneu la Moscova. Celebrul actor ne-a povestit despre succesele sale, iar Arkadi Nikolaevici ne-a tradus în limba rusă. După ce interesantul musafir a plecat, iar Torţov l-a condus, s-a întors la noi şi ne-a spus, zâmbind:

– Evident că el exagerează, dar, după cum vedeţi, este un om pătimaş, care crede sincer în ceea ce inventează. Noi, artiştii, suntem atât de obişnuiţi să înfrumuseţăm faptele de pe scenă cu detalii din propria imaginaţie, încât acest obicei se transferă, de pe scenă, şi în viaţă. Aici ele sunt, desigur, în plus, dar în teatru sunt absolut necesare.

Credeţi că e uşor să inventezi în aşa fel încât să fii ascultat cu respiraţia tăiată? E şi asta o creaţie, care se naşte cu ajutorul magicului „dacă” şi al „situaţiilor scenice date” şi al unei imaginaţii bine dezvoltate.

Despre genii nu poţi spune că mint. Astfel de oameni privesc realitatea cu alţi ochi decât noi. Ei văd viaţa altfel decât noi, muritorii. Şi-apoi, pot fi ei condamnaţi pentru faptul că imaginaţia le pune în faţa ochilor lentile când roz, când albastre, când cenuşii, când negre? Şi ar fi bine oare pentru artă, dacă aceşti oameni şi-ar scoate ochelarii şi ar începe să privească şi născocirile artistice exact ca realitatea, cu ochii lor, cu mintea limpede, văzând numai ceea ce le oferă cotidianul?

Vă mărturisesc că eu mint adesea, când mi se întâmplă, ca actor sau regizor să am de-a face cu un rol sau o piesă, care mă atrage suficient. În aceste situaţii, puterile mă părăsesc şi puterile mele creatoare sunt paralizate. Am nevoie de un stimulent. Atunci încep să îi asigur pe toţi că sunt captivat de muncă, de noua piesă, pe care o umplu de laude. De aceea se întâmplă să inventez ce nu găsesc în ea. Această nevoie forţează imaginaţia. Dacă aş fi singur nu m-aş apuca să fac aşa ceva, dar în faţa altora, vrând-nevrând, trebuie să îţi justifici minciuna cât poţi de bine şi să exagerezi. Iar după aceea foloseşti adesea propriile tale născociri drept material pentru construirea rolului şi pentru montare şi le introduci în piesă.

– Dacă imaginaţia joacă pentru artişti un rol atât de important, cum se descurcă cei care nu o au? a întrebat timid Şustov.

– Trebuie să şi-o dezvolte sau să părăsească scena. Altfel, veţi cădea în mâinile unor regizori care vor înlocui imaginaţia care vă lipseşte vouă cu propria lor imaginaţie. Ceea ce pentru voi ar însemna să refuzaţi propria creaţie şi să fiţi doar nişte marionete pe scenă. Aşa că nu e mai bine să vă dezvoltaţi propria imaginaţie?

– Dar asta trebuie să fie foarte greu! am oftat eu.

– Depinde de tipul imaginaţiei! Există imaginaţie cu iniţiativă, care lucrează independent. Ea se dezvoltă fără eforturi speciale şi începe să funcţioneze imediat, fără să obosească, în starea de veghe şi în vis. Există şi imaginaţie lipsită de iniţiativă, dar care, în schimb reţine uşor ceea ce i se sugerează şi apoi continuă să dezvolte independent acel lucru. Şi cu o astfel de imaginaţie este uşor să ai de-a face. Dacă imaginaţia reţine, dar nu dezvoltă ce i se sugerează, atunc,i munca devine mai grea. Dar există oameni care nici nu creează, nici nu înţeleg singuri ce li se dă. Dacă, din cele arătate, actorul înţelege numai partea exterioară, formală, atunci acesta este un semn al lipsei de imaginaţie fără de care nu poate fi artist. ”

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.