Dacă în anul 1930, Jean Cocteau descoperea ce mină de aur putea să însemne pentru teatru telefonul (atunci a scris Vocea umană), 28 de ani mai târziu irlandezul Samuel Beckett descoperea uimit valențele teatrale ale magnetofonului. Admirabil folosit într-una dintre cele mai celebre scrieri ale sale, cel mai adesea menționată de bibliografia românească sub numele de Ultima bandă de magnetofon, un titlu mult mai aproape de versiunea în limba franceză a textului (La dernière bande), cu mențiunea importantă că textul a fost scris în engleză și mai apoi tradus în limba lui Voltaire, pare-se că de Beckett însuși.
Într-un comentariu adesea citat în manualele universitare, Beckett își exprima mirarea că nimeni înaintea lui nu a avut ideea de a se folosi în teatru de ceea ce el considera – et pour cause – o invenție formidabilă. Care permitea așezarea pe baze noi a monodramei, a ceea ce noi numim astăzi discursul la persoana întâi, fiindcă astfel acel eu care vorbește și se aude pe scenă se poate confrunta cu timpul, cu ceea ce a fost odinioară, cu propriile amintiri și obsesii. Poate să se asculte, să se rememoreze, ascultându-și propria voce, poate să dialogheze cu sine. Un sine cu care instituie relații de complementaritate ori de contrarietate, așa cum, de altfel, o face Krapp acum, sub ochii noștri, când cu ocazia celei de-a 69 aniversări ascultă înregistrarea confesiunii făcute eminamente microfonului cu 30 de ani în urmă.
Pentru spectacolul care se joacă la Unteatru, regizorul Toma Dănilă a preferat titlul Ultima bandă a lui Krapp. Împreună cu Ania Tudoran-Dănilă, directorul de scenă a realizat o nouă traducere care nu neagă în totalitate versiunile anterioare și care se fundamentează pe comparația dintre diferențele existente între textul în limba engleză și cel în franceză.
Toma Dănilă a dorit să amplifice impactul temei-cheie a tuturor marilor texte pentru teatru lăsate omenirii de Beckett. Aceea a singurătății. Care nu poate fi niciodată de nimeni păcălită. Tocmai de aceea, dincolo de masa mică, veche, ponosită, cu sertare în care sunt cu mare grijă rânduite cutii conținând role anterioare, dincolo de caietul cu însemnări, de dicționarul de care se servește la rigoare, de magnetofonul asupra căruia i se revarsă câteodată ura față de sine însuși, față de ceea ce este astăzi, la 69 de ani, dar și față de ceea ce a fost odinioară, decorul conceput de același Toma Dănilă conține un element de noutate. Oglinda în care se privește insistent la începutul și la sfârșitul spectacolului protagonistul acestuia, actorul Constantin Cojocaru.
Krapp al lui Constantin Cojocaru este neiertător cu sine, ascultă – oare a câta oară? – banda de odinioară, pe alocuri îi anticipează conținutul sau numai două-trei cuvinte, alteori se îngână, mârâie, se dezaprobă, pentru ca la sfârșit, după eșecul înregistrării noi benzi, adică după constatarea inutilității fugii de singurătate, să îi suprapună live un discurs concurent. Krapp ajunge astfel să se bruieze chiar pe sine. De ce? Fiindcă singur și-a bruiat propria viață. Aceasta cred că este concluzia copleșitoare a spectacolului care marchează un nou moment în drumul spre cariera regizorală a lui Toma Dănilă.
Unteatru
ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP de Samuel Beckett
Traducerea: Toma Dănilă și Ania Tudoran-Dănilă
Regia, scenografia, light design și ilustrația muzicală: Toma Dănilă
Cu: Constantin Cojocaru
Data reprezentației: 19 ianuarie 2019
Print