Renumitul regizor de teatru şi scenograf polonez Krystian Lupa, câştigător al Premiului Europa pentru Teatru (Premio Europa per il Teatro) în 2009, care face parte din acea familie a personalităților lumii teatrului care au marcat secolul trecut, alături de Peter Brook, Ariane Mnouchkine sau Pina Bausch, a fost prezent la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul „Frați vitregi” de Thomas Bernhard. De asemenea, regizorul a fost prezent pentru o întâlnire și un dialog cu George Banu, la Librăria Habitus din Piața Mică din Sibiu. Krystian Lupa a vorbit despre cuvânt și importanța lui în teatru, despre lipsa de dialog real în lumea în care trăim și, pornind de la provocarea lui George Banu, despre pasiunea de a transpune în scenă romanul – marile romane ale literaturii universale, de la Dostoievski la… Thomas Bernhard, o trăsătură specifică a artei lui. Instantanee de la fața locului.
Dramaturgia, ca material pentru spectacol, pentru mine a fost mai puțin interesantă…
Romanul dispune de acel eu foarte profund și subiectiv, lucru pe acre nu-l întâlnim în dramaturgie, ceea ca face ca, pentru mine, cel puțin, dramaturgia ca material pentru spectacol să fie mai puțin interesantă… Și totul a început cu romanele austriecilor din prima jumătate a secolului 20, despre care se spune că au făcut un fel de explozie atomică a eului lumesc. Desigur, romanul este greu de transbordat în teatru, dar e în același timp fascinant, pentru că, după părerea mea, un spectacol este tocmai o încercare de a traversa această graniță a imposibilului. Dacă nu te întâlnești cu o rezistență atunci când pregătești un spectacol, dacă nu te confrunți cu imposibilul, atunci nu apare acel sentiment adevărat în eforturile artistice… Trebuie să încercăm să depășim acest imposibil. În asta constă arta. M-a fascinat întotdeauna ce spunea Picasso – dacă prin încercarea ta artistică ajungi într-un perete și simți că ești limitat și că nu poți să mergi mai departe, atunci schimbă-ți instrumentul… Cu alte cuvinte, trebuie să iei în mână o altă unealtă, care să te ajute să treci mai departe. Această altă unealtă la mine a fost romanul, care mi-a dat posibilitatea să descopăr alte căi.
Jucăm într-o închisoare a spațiului învechit, tocmai pentru a o arunca în aer…
Această piesă „Frați vitregi” este de un realism extrem. Am simțit că spațiul pe care l-a văzut Bernhard, acel spațiu al locuinței, este ca un fel de închisoare, o închisoare a unui mod de viață și a unei filosofii de viață, pentru că, practic, locuim tot timpul în locuințe care sunt mai bătrâne decât sufletul nostru. Și dacă spunem că o locuință e reflexia noastră, atunci putem spune că e și o reflexie a tradiției pe care o avem noi și față de care suntem neajutorați. Nu putem trece de ea. Mi-amintesc că atunci când a avut loc premiera spectacolul „Frați vitregi”, elevul meu Krzysztof Warlikowski, care era foarte tânăr, m-a întrebat ce e cu aceste decorațiuni, cu acest mobilier foarte vechi, revoltat că asta nu e niciun fel de avangardă, de ce așa ceva…? Și atunci m-am mirat că el nu a înțeles mesajul, pentru că eu am vrut ca aceste decoruri foarte vechi să fie nu doar un decor care să aparțină unei epoci trecute…, ci să fie cumva luat într-o ramă roșie sau într-un fel de ghilimele. Cu alte cuvinte jucăm într-o închisoare a spațiului învechit, tocmai pentru a o schimba, pentru a o arunca în aer.
Esența regiei este greu s-o predai și s-o înveți…
După părerea mea, esența regiei este greu s-o predai și s-o înveți, pentru că nu poți să predai vorbind cu propria-ți personalitate, deoarece, în fond, să faci regie înseamnă să porți un dialog cu propria personalitate și în același timp cu personalitățile partenerilor noștri și ale personajelor noastre, pe care le lucrăm. În același timp, e un dialog cu spectatorul, cu acel adresant imaginar. Fiecare poveste este scrisă, fiecare roman este scris cu adresă, este ca o scrisoare care merge undeva, care e trimisă undeva. Trebuie, deci să-l sensibilizăm pe regizor să înțeleagă că este un fel de dialog. În esență, și eu îmi pun această întrebare, dacă se poate preda regia, dacă se poate învăța regia și dacă avem de-a face cu o pedagogie clasică, respectiv cu un învățător care învață o anumită meserie. Mi se pare că am greși, dacă am pune astfel problema. Eu însumi, în peregrinările mele, în tinerețea mea am încercat să devin diverși artiști… a fost o perioadă foarte importantă pentru mine, o perioadă în care nu neapărat un învățător m-a învățat regia, ci au fost patru ani de discuții și de schimburi de idei foarte intense și, după părerea mea, singurul lucru pe care l-ar putea spune cineva este că la început vorbim de o uzurpare. Pot să te învăț, pot să-ți predau, trebuie să conștientizez acest lucru, eu, care preiau rolul învățătorului. Nu, noi putem începe împreună să învățăm ceva de la zero sau să ne punem întrebări împreună, trebuie să purtăm un dialog și în același timp interlocutorul, care are o experiență mai mică, poate să afle că această cale a întrebărilor este un fel de tehnică. Să-ți pui tot timpul cu încăpățânare întrebări și să urmezi o cale folosindu-te de întrebări.
Folosim cuvintele ca pe niște instrumente de hipnoză…
Folosim cuvintele ca pe niște instrumente de hipnoză, ca pe un fel de a ne trafica dorințele. Mă interesează și mă fascinează foarte tare și de mult timp minciuna umană. Cu alte cuvinte, omul care minte. S-ar putea spune că vorbele nu sunt ceea ce dorește să ne spună autorul, nu exprimă convingerile autorului, nu exprimă nici adevărul despre personaje, ci sunt niște instrumente secrete, magice ale personajelor și sunt foarte legate de ceea ce numim secretul, taina personajelor. Nu consider în niciun caz că prin cuvinte se poate exprima totul, dar în același timp lucrul principal este ca, folosindu-ne de dialog, de ceea ce-și transmit actorii unii altora să-l facem pe privitor să fie atent, să nu rămână doar pasiv și să primească acele cuvinte care vin către el. Așa că am putea spune că adeseori suntem fascinați de faptul că acțiunea secretă, conspirativă, este oarecum în opoziție cu textul pronunțat. Pentru spectator adevărul este altceva decât spun cuvintele.
Print