Nu mi-aş fi închipuit nicicum în urmă cu ceva vreme şi cu atât mai puţin atunci, la sfârşitul anilor ’90, când s-a înfiinţat respectiva instituţie, că într-o bună zi voi fi tentată să fac un laudatio Centrului de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti, ArCuB pentru prieteni şi ştiutori într-ale domeniului. Poate din cauza unui refuz instinctiv, legat de ideea de a “supune” într-un fel sau altul cultura unei autorităţi locale – de orice tip ar fi ea – prin crearea unui “serviciu public”, sau poate din cauza diverselor intersecţii profesionale pe care le-am avut de-a lungul timpului, atunci când îi pierzi din vedere pe cei apropiaţi, tocmai pentru că ţi se par atât de la îndemână. Şi, totuşi, astăzi îmi iau inima-n dinţi, asumându-mi riscul acuzelor de părtinire, ca să atrag atenţia asupra celor cincisprezece ani pe care i-a sărbătorit nu de mult ArCuB. Festivaluri, concerte, spectacole, expoziţii, ateliere de creaţie şi alte manifestări cu caracter cultural – toate realizate cu o echipă de dimensiuni relativ reduse, dar, probabil, cu o pregătire fizică şi psihică de excepţie, cât să reziste la avatarurile ce caracterizează producţia de evenimente din Bucureştii secolului XXI. Multe dintre ele de masă, în aer liber, finanţate din banii publici (cu tot ceea ce decurge din aceste “detalii”).
Şi mai atrag atenţia, în mod special, asupra adevăratei stagiuni teatrale pe care o derulează de ceva timp, cu un repertoriu felurit (ca şi publicul) – de la comedia în stare pură până la spectacolele de fond psihologic. Gazda pare a fi primitoare – atât pentru tinerii artişti (uneori încă studenţi), cât şi pentru prezenţe rara avis pe scenă, precum Simona Bondoc sau Coca Bloos, dovedindu-se adesea o alternativă pentru creatorii care, cu sau fără voia lor, nu şi-au găsit locul în structurile instituţionale tradiţionale. Spaţiul este doar parţial refăcut, dar actorii au – mai nou – cabine, culisele sunt aproape inexistente, iar programarea spectacolelor de teatru trebuie să ţină cont şi de celelalte evenimente din ogradă. Se vede însă că treaba funcţionează şi ArCuB devine pe zi ce trece o variantă din ce în ce mai interesantă – atât pentru publicul “avid de artă şi cultură”, cât şi pentru tinerii artişti cu proiecte noi.
De câteva luni, lista acestor proiecte originale şi ambiţioase a fost completată de regizorul Eugen Gyemant cu o dramatizare proprie după “Viţelul de aur” de Ilf şi Petrov. “Original” – pentru că, după ştiinţa şi documentarea mea, este prima adaptare dramatică românească a romanului sursă, şi “ambiţios” – pentru că (sunt convinsă) regizorul a avut ceva de luptă (probabil cu sine dar şi cu ceilalţi – colaboratori sau publicuri) în finalizarea acestui plan. Faptul că l-a dus la bun sfârşit pare o ambiţie personală ce nu poate decât să ne bucure.
Preambul: Încă de pe vremea lui Petru cel Mare, Rusia a avut parte de un sistem administrativ uriaş, rigid, piramidal, cu o ierarhie aproape militară. Puterea sovietică a instalat un sistem similar, dublat de structura de partid. Poporul nu a resimţit la început vreo schimbare, mai ales că trecerea s-a făcut în timpul Primului Război Mondial, fiind prelungită de lupte interne între facţiunile proto-comuniste. Dacă administraţia ţaristă îşi găsea propria justificare în dreptul divin al monarhului, cea bolşevică era formată şi condusă de nişte oameni la fel de simpli şi ignoranţi precum cei care urmau să o respecte. Iertate-mi fie aceste consideraţii, dar de multe ori m-am întrebat de unde decurgeau situaţiile de-a dreptul absurde regăsite în literatura sovietică interbelică, care, indiferent de legătura spaţio-temporală a cititorului cu Rusia acelor vremuri, a incitat prin umorul său aparent ciudat şi, mai ales, prin aluziile critice la adresa unei orânduiri încă născânde.
Ca urmare, Marele Maestru al Combinaţiilor Ostap Bender şi ciracii săi, eroii centrali ai romanelor satirice “Douăsprezece scaune” (1928) şi “Viţelul de aur” (1931), se mişcă pe trama de relaţii ale unei societăţi (încă) obişnuite să respecte necondiţionat orice acţiune legată de puterea administrativă. Poate că Ostap Bender ar constitui astăzi un bun exemplu pentru şedintele de team-building corporatist. Este inovativ, fără a ţine seama de realitatea împresurătoare, este adeptul metodei “Think Big” şi reuşeşte să îşi atingă scopul atâta timp cât rămâne în lumea în care ştie să se descurce. Prin contrast, micimea viselor şi a dorinţelor personajelor din jurul său reflectă viaţa reală, în care totul are un final derizoriu. La rândul său va eşua când va încerca să se desprindă de societatea în care s-a adaptat.
Dar umorul lui Ilf şi Petrov este unul amar, iar aluziile le percepem prin raportare la realitatea comunistă din România acelor ani sau măcar din poveştile auzite. (Care dintre noi le percepem sau care am avut răbdarea să ascultăm poveşti.) De aceea, meritoriu este demersul de a opta pentru un astfel de text – din partea unui regizor care nu era nici de vârsta şcolii când a venit acel an 1989 peste noi. Dar căruia, probabil, îi plac poveştile şi, mai ales, situaţiile comice.
Eugen Gyemant a debutat în 2008 cu “Deşteptarea primăverii” la Teatrul Mic, i-au urmat “Priveşte înapoi cu mânie” la Comedie şi “Oleanna” de David Mamet la unteatru. În prezent i se joacă două spectacole la Godot Café-Teatru: “Bullets over Lipscani”, inspirat de Woody Allen, şi “Julius Caesar” după Shakespeare. Ambele cu succes de public. Adaptarea după Ilf şi Petrov a încercat să atragă cel puţin două planuri de receptare, care, eventual, să se adune la final, precum iţele oricărei poveşti bune. Ele au rămas însă distincte. Până la un punct.
Pe de o parte, “începătorii” într-ale vârstei, cei care n-au cunoscut realitatea pre-1989 (şi care mai mult ca sigur n-au citit originalul “Viţel de aur”) vor descoperi un text aparent “datat”, dar cu momente comice din abundenţă (chiar dacă aparent absurde), speculate într-o dramatizare reuşită. La aceasta a contribuit, probabil, şi remarcabila traducere a lui Tudor Muşatescu, a cărui uriaşă experienţă într-ale teatrului conferă acel plus de dinamism necesar replicilor. Singurul regret – valabil atât pentru materialul epic, cât şi pentru cel dramatic – este incapacitatea de a pătrunde tot comicul numelor personajelor, pe care nicio traducere din lume nu l-ar putea suplini. Dar simpla lor sonoritate pare suficientă.
Adaptarea se bazează pe un concept expus sintetic dar elocvent de către regizor: “Trei escroci încearcă să pună mâna pe un milion de ruble şi să fugă cu banii la Rio de Janeiro, unde nu-i pune nimeni să construiască socialismul. Dar nimeni nu ajunge vreodată la Rio, deşi cu toţii visăm asta din copilărie şi ne petrecem vieţile încercând să punem mâna pe milionul de ruble […] Toţi ne credem Mari Maeştri ai Combinaţiilor şi toţi, toţi fără excepţie, ajungem administratori de bloc.”
Pornind de la acest concept, situaţiile comice sunt corect tălmăcite de tinerii actori pe care Eugent Gyemant şi i-a adunat în preajmă şi cu care alege să lucreze de la un proiect la altul, într-o manieră eficientă, într-un soi de “dulce stil clasic”, pe care anii din urmă şi teatrele de stat îl mai estompaseră. “Nucleul dur” este alcătuit din cei trei protagonişti regăsiţi în “Bullets over Lipscani”, acel gen de spectacol care, prin umor, tonicitate, dar în egală măsură subtilitate a mijloacelor comice, adesea înnoite de la o seară la alta, creează dependenţă. Cu ei, pare-se, regizorul a ajuns la o comunicare mai presus de “simplele” indicaţii profesionale. Cătălin Babliuc – în rolul găinarului Balaganov, Dan Rădulescu* – în şnapanul violator de convenţii, Panikovski, şi Smaranda Caragea – ca o Varvară bună la toate şi pentru toţi – îşi ocupă locurile rezervate la business-class într-o maşină-Antilopă-Gnu a comicului de oriunde şi oricând. De altfel, cei trei actori, cărora li se alătură Lucian Iftime, ca milionar deghizat în mărunt funcţionar, şi Radu Iacoban, în Ptiburdukov, hoţ de neveste, nu se mărginesc la ciclul “omul şi rolul”, ci şi împart (cu generozitatea specifică meseriei) multele personaje ale dramatizării.
Al doilea plan de receptare îi va reuni pe aşa-zişii “avansaţi” – fie familiarizaţi cu romanul lui Ilf şi Petrov, fie pur şi simplu martori ai perioadei la care se referă scriitorii. Aceştia vor regăsi povestea, personajele şi elementele ei principale, expuse cu ajutorul unor soluţii aproape brechtiene, inspirate de titlurile capitolelor din carte, asezonate cu o scenografie a cărei uriaşă inventivitate funcţională trebuie a ţine seama de condiţiile speciale ale sălii ArCuB (autori: Vladimir Turturică şi Tudor Prodan), cu proiecţii pe fundal venind direct din zona sovietică şi cu o muzică abundând în Gershwin.
Cele două planuri ale receptării se vor uni, din păcate, într-un final parcă prea grăbit în raport cu ritmul de până atunci al poveştii, dar cum lucrurile se petrec la graniţa cu România, nu-i de mirare că vameşii trebuie să se precipite. Dar polul în care receptorii vor fi în egală măsură contrariaţi este reprezentat de… lipsa Marelui Maestru al Combinaţiilor însuşi. În timpul celor două ore de reprezentaţie, Tudor Aaron Istodor nu se întâlneşte mai deloc cu rolul lui Ostap Bender. Nici în ceea ce priveşte fişa personajului, caracterizată prin situaţii şi relaţii, nici în ceea ce priveşte forma pe care actorul o dă partiturii sale. Discursul îi este presărat de bâlbe şi pronunţii ininteligibile, iar gestica este amplă, aproape şcolărească. Sigur că firele poveştii conduc către final (chiar şi subit), cu replica celui dezamăgit de a nu fi devenit un nou conte de Monte-Cristo, ci, prin recalificare, un potenţial administrator de bloc. Dar jocul într-o perpetuă cheie a resemnării, cu accente de ezitare hamletiană, pare a fi un concept mai subtil decât conceptul…
Cu toate acestea, dacă biblicul viţel de aur turnat de Aaron din avuţia poporului a dus la moarte trei mii de bărbaţi întru lichidarea cultului, spectacolul de la ArCuB are toate certificatele la zi şi se poate înregistra pe orice filă “to do” de agendă. Indiferent cât de “începător” sau “avansat” i-ar fi posesorul.
* Dacă autorul acestor mici rânduleţe şi-ar permite să acorde distincţii personale, Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar i-ar reveni fără vreo umbră de şovăială lui Dan Rădulescu pentru acel Ionescu, Popescu… “2 în 1” dintr-“O scrisoare pierdută” la Teatrul de Comedie (regia: Alexandru Dabija). De mult nu mi-a mai fost dat să văd (să aud, de fapt) un rol creat cu atâta acurateţe din atâtea nuanţe sonore, ca o adevărată lecţie de actorie. Vorba personajului: “Bravo!”
Print
Un Comentariu