Poate cea mai rafinată dintre artele performative, dansul conţine în fibra sa acea fascinaţie în faţa unui gest pe care nu îl întâlneşti în mod cotidian. Eleganţa mişcărilor din dansul clasic, emoţia simplă a metaforelor dansului contemporan, forţa unei poveşti narate prin gesturi şi respectul pentru multele ore de muncă din sala de studiu se reunesc în fiorul pe care doar experienţa vizionării unui asemenea spectacol îl poate crea în spectator. Limbajul codat al corpurilor în mişcare nu este uşor de descifrat pentru un neiniţiat. Dacă teatrul îţi vorbeşte în faţă, muzica îşi şopteşte notele şi apelează la capacitatea de transpunere a publicului prin atmosfera creată, dansul trebuie să găsească drumul de mijloc undeva între concret şi sugestie.
Şi chiar dacă nu reuşeşti de fiecare dată să desluşeşti sensurile liniilor frânte din alergarea browniană a unei scene sau emoţia poantelor şi a tutu-urilor îţi scapă printre degetele sensibilităţii înăsprite de prezentul brutal, atunci când te găseşti în faţa unei opere de artă care frizează perfecţiunea este imposibil să nu recunoşti o întâlnire specială şi rară. În cadrul celei de-a XVIII-a ediţii a Întâlnirilor JTI, la inițiativa Japan Foundation, cu sprijinul Ambasadei Japoniei, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Fundația Art Production, spectacolul „La Bayadère – Ţara iluziilor” al trupei japoneze de dans contemporan Noism a fost prezentat la Bucureşti şi a fost cu adevărat o astfel de întâlnire
Pornind de la povestea simplă a baletului clasic semnat de Sergei Khudekov şi Marius Petipa, Oriza Hirata scrie un scenariu în care integrează pe lângă povestea de dragoste curmată din gelozie şi o dimensiune pronunţat socială şi câteva metafore ale unei utopii cu final deschis – convieţuirea inter-etnică, acceptarea, înţelegerea celuilalt şi sacrificiul în numele unui viitor visat sunt teme care se îmbină cu idila imposibilă dintre Bator şi Miran. Pe fondul acestui scenariu reinventat, regizorul Jo Kanamori creează alături de echipa sa o lume diafană, în care forţa de expresie a dansului fascinează prin fluiditatea naraţiunii. Decorul sugestiv, light design-ul care pune în valoare codurile de culoare, costumele bogate cu câteva detalii definitorii pentru fiecare grup de personaje, tot aparatul scenic creat în jurul dansatorilor pune accentele exacte în acest parcurs armonios al corpurilor în mişcare.
Puterea de seducţie a acestui spectacol stă în primul rând în precizia excepţională, în rigoarea execuţiei. Emoţia generată de perfecţiunea unei trupe care funcţionează ca un angrenaj perfect acordat este copleşitoare. 20 de artişti care ştiu exact când trebuie să respire şi dau senzaţia că o fac la unison. Şi tu uiţi să mai respiri în sală atunci când douăsprezece dansatoare interpretează dansul ritualic din secvenţa Regatului Umbrelor. În paşi de jo-ha-kyu, cu acea curgere continuă a trupului sprijinit pe piciorul care nu părăseşte niciodată podeaua, dansatorii dezvoltă acea plutire încărcată de semnificaţii şi tradiţie şi se joacă în dans cu energiile unei arte vechi de mii de ani. Combinaţia dintre tradiţie, balet clasic, inovaţie şi esenţializarea contemporană a dansului occidental creează un limbaj scenic care merge dincolo de coduri şi cutume şi se adresează spectatorului în mod direct. Frumuseţea estetică, performanţa fizică şi expresia artistică stau împreună într-o îmbrăţişare emoţionantă şi creează o breşă în graba noastră super-tehnologizată. Cu câteva obiecte, din câteva culori, dar cu multă graţie, forţă şi trăire exprimată prin gesturi-simbol, masculinitatea dansatorilor şi fragilitatea dansatoarelor compun această utopie care eşuează, dar lasă cumva nostalgia speranţei unei împliniri posibile. Are multă nostalgie acest spectacol. Şi oferă multă speranţă.
Dincolo de aprecieri estetice şi mesaje-simbol, întâlnirea cu Noism mai înseamnă ceva. Poate mai important şi mai profund: o lecţie de smerenie autentică în faţa artei. Acel îndemn stanislavskian devenit refren „Iubeşte arta din tine şi nu pe tine în artă” pe care prea puţini îl înţeleg de profundis înainte de a-l îngâna a stat drept în faţa noastră pe scena mare a Teatrului Naţional. Capacitatea de a fi pe scenă, de a crea, fără a te arăta pe tine, ci de a trăi prin dans viaţa unui personaj. Nu cu modestie în sensul mărunt şi peiorativ pe care îl atribuim în general acestui termen. Cu acea modestie-creatoare, artistică, deplină în faţa actului aproape ritualic pe care îl săvârşeşti.
„La Bayadère – Ţara iluziilor” este un moment de graţie care vorbeşte pe limba emoţiei universal valabile, folosind, paradoxal, limbajul ermetic al dansului. Este un colţ de linişte, imaginea a 20 de dansatori care dau timpul înapoi în paşi sincronizaţi perfect într-un cerc fără abatere. Două ore de respiraţie liniştită, gânduri tăcute şi bucurie artistică. O întâlnire.
Întâlnirile JTI
Noism
La Bayadère – Ţara iluziilor
Regia: Jo Kanamori
Scenariul: Oriza Hirata
Coregrafia: Noism1
Muzica: Ludwig Minkus ”La Bayadère”, Yasuhiro Kasamatsu
Scenografia: Tsuyoshi Tane (DORELL.GHOTMEH.TANE / ARCHITECTS
Costumele: Yoshiyuki Miyamae (ISSEY MIYAKE)
Decorul: Masaki Kondo
Dansatori: Noism1 & Noism2
Actori: Akihito Okuno, Tsuyoshi Kijima, Miki Takii (SPAC ‒ Shizuoka Performing Arts Center)
Print