În luna februarie a avut loc la Paris lansarea volumului „Les Voyages ou l’ailleurs du théâtre. Hommage à Georges Banu“, căruia i-au fost dedicate mai multe evenimente. Lucrarea cuprinde eseuri scrise de importanți oameni de teatru pornind de la o temă pe care criticul de teatru George Banu a experimentat-o direct toată viața: călătoria. Revista Yorick vă oferă în avanpremieră un fragment din postfața „La capătul călătoriilor“ scrisă de însuși George Banu, postfață cu care se încheie ediția românească a volumului, intitulată „Călătoriile sau orizonturile teatrului. Omagiu lui George Banu“, în pregătire la Editura Nemira.
„Nu am vreun obiect fetiş al călătoriilor care m-au condus spre locuri şi spectacole apropiate sau îndepărtate. Din teatru nu poţi păstra nimic, căci nimic nu îl conservă, din teatru doar amintirea prezervă valoarea experienţei. <Eram acolo, am văzut acel spectacol, am petrecut seara cu acel artist, am păşit pe scena aceea> ― nimic altceva. Nu am nici arhive, nici obiect personalizat, legat de vreun eveniment. Poate doar o mască Nō ― însă ea nu face trimitere la un spectacol, mai degrabă la un gen, la o practică. Încercările de a agăţa în biroul meu fotografii ale unor actori prestigioşi pe care i-am frecventat ― Jutta Lampe, Gérard Desarthe, Marcel Iureş ― s-au dovedit rapid nesatisfăcătoare: ei nu se aflau acolo. O singură fotografie rezistă încă, dar este o fotografie de artist, Mihaela Marin, care nu evocă niciun nume, nicio reprezentaţie: valoarea ei este <generică>. Ea vorbeşte despre teatru.
Călătoriile mele, aceste aventuri animate de o dorinţă în căutare de satisfacţie punctuală, de descoperire în stare să relanseze încrederea, mereu pusă la încercare, în teatru, m-au erijat în depozitar al artei clipei care este teatrul, al unora din acele momente de efervescenţă. La fel ca Diogene, le port cu mine şi recunosc că sunt alcătuit din materia spectacolelor pe care le-am văzut. Fără suportul niciunui obiect-relicvă, ele supravieţuiesc şi se aşază în dezordine pe rafturile bibliotecii mele lăuntrice. Este elementul propriu al oricărei culturi tradiţionale, extraeuropene, de a învesti un recipiendar emblematic cu bunurile sale. Reprezentaţia ― în pofida fotografiilor şi captărilor, veşminte care acoperă uzura, totuşi parţial utile ― se alătură la ceea ce se numeşte, cu un termen frumos, patrimoniul imaterial al fiecăruia. Patrimoniu ai cărui legatari temporari devin unii aleşi ai comunităţii, căci, după cum se spune în Africa, <cu un bătrân care moare arde o bibliotecă>.
Trebuie oare să îndurăm, fără luptă, dispariţia inevitabilă? Cum să salvăm opere trecătoare? Cum să nu ne sustragem misiunii testimoniale care revine fiecărui călător investit cu experienţe unice? Supunându-ne provocării unui gest <poetic> de conservare personală. Marii călători ai teatrului au furnizat mărturii încărcate cu o valoare nu doar antropologică, ci şi imaginară, <artistică>. Subiectul care a călătorit se exprimă, se infiltrează şi irigă cuvântul. El operează o transfigurare a experienţei trăite în text, desen, fotografie, sau, astăzi, în document video: astfel, amintirea se preschimbă în urmă. Ea serveşte de baliză pentru viitoare călătorii!
Călătorul care scrie lasă o urmă, adesea fragmentară, punctuală, urmă din note şi crochiuri care înregistrează fibrilaţia emoţiei, fără a dori neapărat să o constituie în document de arhivă sau în text programatic. Se consideră adesea că literatura notelor nu prinde realitatea în esenţa ei, dar, putem replica, totuşi, că ea cel puţin dă mărturie de tresăririle, de impactul produs de călătorie. Cardiograma unei inimi de spectator! Poate fi depusă la dosarul medical al acestui bolnav cronic care este teatrul. El dă speranţe de ameliorare… chiar dacă nu garantează vindecarea!
Nu am adus relicve teatrale din călătoriile mele, dar m-am întors mereu cu obiecte exterioare legate de cultura ţărilor care m-au primit. Ele îmi apar ca nişte metonimii ce fac trimitere la trecut şi la alte orizonturi. Servesc drept mesageri selecţionaţi, care amintesc de culturi şi le salvează memoria. Astfel, eu nu mă refugiez în teatru, eu îl depăşesc, merg dincolo de el, iar obiectele, aceste întregiri de suflet, confirmă apetitul de extrateritorialitate de care nu m-am despărţit niciodată. Dacă voiajul implică o dublă spaţialitate ― aici şi altundeva ―, obiectul, în spaţiul meu privat, face să se ivească o dublă temporalitate: timpul vechi, al călătoriei, şi cel prezent, al privirii. La intersectarea lor înfloreşte <floarea> tainică a spectacolelor pe care le port în mine, al căror unic purtător sunt eu, în inima Parisului. Mă uit la ceşcuţa de cafea dibuită la un modest anticar din Turku, în Finlanda, şi îmi amintesc de Anna Karenina lui Andriy Zholdak, dialogul din jurul cărţii sale şi titlul propus: Cu ochii în soare! Cartea a fost abandonată, spectacolul nu a circulat, dar ceşcuţa din Turku, aidoma unei madlene improvizate, readuce la viaţă această trăire multiplă! Trăirea unui voiaj.
Amintirea este întărită, consolidată de joncţiunea cuvintelor despre teatru cu obiectele străine de teatru, prin acea urmă sfărâmată şi nesecurizată pe care călătorul doreşte, totuşi, s-o salveze. El se constituie astfel în paznic al propriei memorii, dar şi al memoriei teatrului, memorie de aici sau de altundeva, voluntară sau involuntară.
Solveig şi Fiul risipitor
Fără întoarcere, nu există călătorie benefică! Nu numai întoarcere fizică, ci întoarcere mentală, de reintegrare. Primejdiilor neîntoarcerii le-au sucombat atâţia tineri, plecaţi în anii șaizeci spre <paradisuri pierdute>. Au rămas fixaţi acolo şi adesea au eşuat în regiuni improbabile, fiinţe rătăcite, flotante, lipsite de legături şi de rădăcini. Ca unor fluturi de noapte, aripile li s-au ars la soarele utopiilor lor exotice şi, prizonieri ai altui orizont, s-au pierdut. Nu a fost cumva parţial şi cazul lui Grotowski? Călătoria l-a îndepărtat pe veci de teatru şi l-a atras pe căi piezişe, sfidări ale corpului şi capcane pentru artă. Numeroşi au fost cei care au salutat reîntoarcerea sa din India în veşminte albe şi siluetă fragilă… şi eu, de asemenea, până în ziua când am resimţit dureros amploarea dezicerii sale de teatru, urmă a voiajului-miraj. Mi-a explicat atunci că <teatrul nu era decât un segment al vieţii sale>. Dar asta nu m-a împiedicat să-l deplâng. La sfârşitul vieţii sale, m-am bucurat când veşmintele atestau o dorinţă de întoarcere: îşi recuperase vechiul lui costum negru din epoca teatrală, acoperit de acum cu un poncho ce amintea de călătoriile recente. Ţinută emblematică a unui Grotowski expunându-şi hainele ca pe foile unei cepe, care, potrivit lui Ibsen, formează identitatea omului. Grotowski nu trecea la desfolierea lor progresivă, ci la strângerea lor de pe urmă. Şi astfel nu mai abandona teatrul, ci îl reintegra! Succesiunii orizontale a segmentelor al cărei apărător se făcea mai înainte, îi răspundea circularitatea aptă să reunească ansamblul alegerilor sale. Doar ochelarii negri nu s-au întors ― riscau să facă prea mult trimitere la ceilalţi, dictatorii, Pinochet sau Jaruzelski ―, iar Grotowski i-a abandonat pentru totdeauna în folosul privirii limpezi, directe şi luminoase, cum era privirea sa la sfârşitul unei vieţi alcătuite din plecări şi întoarceri. Ea confirmă puterile şi riscurile călătoriei.
Călătoria, mai cu seamă prelungită, nu este scutită de derute şi rătăciri. Cu puţin timp înainte să părăsesc Tokio, un prieten, filosoful bufon Masao Yamaguchi, mi-a spus, pe o ploaie torenţială, <Întoarce-te acasă! Ţin la tine pentru că iubeşti Japonia, fără să vrei, ca americanii, să devii japonez>. Pericolul uitării de sine în numele unei dorinţe de integrare absolută există. Să ştii să-l eviţi, iată provocarea! Întărit prin călătorie, eşti dator să te întorci! Asumându-ţi totodată riscurile de a părea atunci uşor decalat, nu chiar acelaşi, nu chiar un altul. Orice mare călător poartă amprenta călătoriei.
Dimineaţa devreme, în zori, un prieten, celebru regizor care a părăsit România şi lucrează în Occident ― este oare exilul o călătorie, ne putem întreba ―, m-a sunat de la NewYork şi, în cursul schimbului noastru de cuvinte, mi-a mărturisit dorinţa impetuoasă de a pune în scenă Peer Gynt. Dar, l-am întrebat eu, <ai o Solveig?> Proiectul său, marcat de o experienţă autobiografică, mi se părea că nu se legitimează decât prin prezenţa acelui chip al aşteptării care este Solveig. Întoarcerea va fi cu adevărat motivată printr-o aşteptare imobilă, legată de căminul de origine, de fiinţe, dar şi prin reconcilierea cu arta şi artişti din ţara plecării. Dacă odinioară o aşteptare incertă, un scepticism critic, atrăgeau după ele plecarea, de data asta o aşteptare a unei confirmări trezeşte dorinţa întoarcerii… Dacă, pentru a se întoarce în insula sa, Ulise dejoacă piedicile şi înfruntă ispitele, o face pentru a se reîntoarce în Itaca şi la celălalt chip al aşteptării, care este Penelopa. Dacă fiul risipitor se întoarce este pentru că părintele său, el ştie asta, este încă în viaţă. Cum să închei o călătorie fără ancorarea într-un punct de întoarcere? El este cel care încheie parcursul şi îngăduie ciclului vieţii să nu rămână deschis, căscat şi incomplet.
Din punct de vedere ciclic, dorinţa de călătorie reapare. Ca un apetit neîmplinit. Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor gustul pentru orizonturi îndepărtate se diminuează, în folosul spaţiilor mai familiare, mai puţin derutante. Şi apoi, treptat, se schiţează marea repliere care atrage după sine cheful de a te consacra acelui nucleu de origine care te creează. Un lăuntru de cercetat, indispensabil pentru a trăi în prezentul unei clipe şi în tihna unui teritoriu. La fel ca în L’Oiseau bleu a lui Maeterlinck, te întorci <acasă>. Nu îţi mai faci valizele şi nu mai spui <la revedere>. În loc de a fi la Delfi, m-am repliat spre Corrèze pentru acest bilanţ al călătoriilor. Decizie care confirmă diagnosticul: epuizarea unei dorinţe migratoare şi poftă de staţionare! Nu că m-aş fi cuminţit, ci pentru că sunt pasionat de o întoarcere asupra sinelui! Ultima exigenţă. Cercul se închide fără regrete. Iar călătorul decide să pună capăt călătoriilor. Îmbogăţit printr-o trăire îndărătnică faţă de constrângerea frontierelor şi confortul sedentar, el îşi asumă de acum consemnul lui Pascal, care invită să nu ne părăsim camera, dacă dorim să întreţinem o relaţie domolită cu lumea. Resemnarea din urmă, căci nu respingea el cândva celebrul aforism, convins că <într-o cameră au existat mai mult sinucideri decât într-o sală de teatru>?
Un ultim vis mai subzistă: să merg la Petra, acolo unde teatrul a fost sculptat în stâncă! Se va împlini el oare?“
Print