Magia ne fascinează de mici copii. Mai întâi ne bucurăm de iepurii scoşi din joben, apoi ni se taie răsuflarea când femeia captivă în cutia colorată e tăiată în două. Puterea de seducţie a inexplicabilului pune stăpânire pe oricine. Logica şi raţionalul par că sunt anulate prin formula magică, iar realitatea e suspendată pentru o secundă. Hocus-Pocus! Până să clipeşti din ochi nimic nu mai e ceea ce pare. Uimire, îndoială şi un zâmbet bănuitor în colţul gurii. Şi nici că vrei să aflii trucul. Misterul e cu mult mai captivant decât procedeul odată dezvăluit. Semnul de întrebare şi punctele de suspensie. Aici e toată arta. Să nu pui niciodată punct; fără să o iei din nou de la capăt.
Orice manual al micului magician te învaţă aceiaşi lecţie de bază. Teoria este simplă: trucul are trei părţi – “promisiunea”, “curba” şi “farmecul”. Mai întâi ţi se arată un obiect obşinuit, cunoscut. Apoi magicianul îl face să devină bizar, îl transformă din banal în excepţional. Iar pentru ca succesul să fie deplin, este nevoie de ultimul act – revenirea la normal. Aplauze! Când unul dintre aceşti paşi nu e realizat la perfecţie, nu doar că nu e nimic magic. E de-a dreptul penibil. La fel e şi la teatu. Să exemplificăm.
La Teatrul Bulandra, “promisiunea” este ca la carte: “Alexandru Darie prezintă pe Virgil Ogăşanu şi Răzvan Vasilescu în La Grande Magia de Eduardo de Filippo, regia Elie Malka”. Orizontul de aşteptare e gata creat. Nume mari, titlu cu sonoritate, autor celebru. Într-adevăr, nu se promit multe. Entuziasmul ocupantului de loc în Sala “Liviu Ciulei” este direct proporţional cu garanţia calităţii pe care o prezintă, cu onoare şi mândrie demnă, renumele teatrului. Începe spectacolul. Decor mult, opulent, colorat, cu detalii, cu
firme luminoase, inclusiv cu valuri care vin şi pleacă. Unii ar spune “Frumos”. Eu spun kitschos, vetust, inutil descriptiv, de prisos… urât. Octavian Neculai a folosit cum ne se poate mai exagerat resursele de tot felul ale teatrului – de la turnanta scenei şi până la bugetul alocat producţiei.
Începe şi acţiunea. Greoi, susţinută cu injecţii de entuziasm forţat. Valeria Ogăşanu, Bogdana Darie, Romeo Pop, Simona Pop şi Mihai Bisericanu sunt turişti într-un hotel pe malul evidentei mări, atât de ostentativ postate la buza scenei. Discuţii estivale şi bârfe care se vor a fi zemoase despre cuplul di Spelta: Răzvan Vasilescu – soţul ursuz şi gelos – şi Anca Androne – soţia jovială şi nu tocmai cuminte. Un început cât un întreg spectacol, inutil de diluat, care pregăteşte sosirea magicianului Otto Marvuglia – Virgil Ogăşanu. Acesta apare, în sfârşit, alături de Zaira, soţia sa, interpretată de Camelia Maxim. Pentru a evita lungimile obositoare ale spectacolului, mă voi opri aici cu povestirea detaliată a acţiunii.
După mai bine de jumătate de oră, iată şi “curba” reprezentaţiei: Magicianul o face să dispară pe doamna di Spelta sub ochii soţului său. Calogero, omul arogant, rece şi calculat, primeşte în locul soţiei care s-a evaporat în sarcofagul egiptean o frumoasă cutie de lemn, cu indicaţia precisă: când o vei deschide, îţi vei vedea soţia. Odată ce imposibilul se produce, lui Calogero nu-i mai rămâne decât să nu mai creadă în nimic. Devine un lunatec fricos şi infantil, parcă lovit de nebunia celui care a văzut ielele. Şi de aici lucrurile obişnuite şi plictisitoare de până acum, se presupune că vor deveni extraordinare. Nimic mai fals. În loc de magie, urmează scene domestice, profund realiste, care amestecă până la confuzie drama cu poanta. Actori ce par lăsaţi să se descurce cum pot. Situaţii abandonate la jumătatea drumului, relaţii neclare şi senzaţia constantă de nesiguranţă şi joc din instinct; fiecare după talent, experienţă, farmec personal şi inteligenţa scenică de care dispune.
Protagoniştii par că se luptă cu morile de vânt. Pe de-o parte Virgil Ogăşanu cu umor, tuşe fine, hâtru, rafinat şi echilibrat, pe cealaltă parte Răzvan Vasilescu – febril, concentrat, ludic, nuanţează atent alunecarea lui Calogero pe panta nebuniei. Dialogurile dintre ei sunt singurele momente care trec de nivelul epitelial al entertaimentului. Dar e prea puţin în economia unui spectacol, altfel falimentar. Regie aproximativă, ce se ascunde după perdele grele
de catifea, mişcare scenică şi poveste frumoasă. Actori pe care nu îi auzi din rândul trei sau nu îi înţelegi pur şi simplu. Cu doi actori buni lăsaţi să facă ce ştiu ei mai bine de unii singuri şi două apariţii de efect nu se face un spectacol mare. La ce bun că Gheorghe Ifrim are o intervenţie comică reuşită? La ce bun că Adrian Ciobanu are haz? Îi reţin şi atât.
Iar la final, “farmecul” numai fermecător nu este. Deznodământ abrupt şi venit de niciunde. Răsuflu uşurată că s-a sfârşit şi aplaud nu magia, ci conştiinciozitatea unui magician stângaci care a lăsat porumbelul să zboare din colivie înainte de a-l face să dispară. poezia textului şi încărcătura lui filosofică, altfel deloc de neglijat, se îneacă în mult fum şi valuri mişcătoare. Balansul între realitate şi iluzie, capcanele minţii atât de uşor de manipulat, joaca de-a supra-naturalul, acest univers, aproape pirandellian, cu implicaţiile lui ofertante, e redus la pretext de etalare a unui decor îmbelşugat, în care se pierd actorii şi tâlcul poveştii. Şi e păcat.
Teatrul Bulandra
La Grande Magia, de Eduardo de Filippo
Regia: Elie Malka
Scenografia: Octavian Neculai
Light design: Alexandru Darie
Distribuție: Virgil Ogășanu, Răzvan Vasilescu, Camelia Maxim, Radu Amzulescu, Mirela Gorea, Valeria Ogășanu, Romeo Pop, Vlad Zamfirescu, Adrian Ciobanu, Gheorghe Ifrim, Anca Androne, Marius Chivu, Mihai Bisericanu, Profira Serafim, Bogdana Darie, Silviu, Geamănu, Simona Pop.
Print