De când La La Land a început să ruleze pe marile ecrane și să facă senzație la festivaluri importante de film, criticii, juriile (și publicul deopotrivă) au luat-o, la propriu, razna. La început de 2017, La La Land câștiga șapte Globuri de Aur și deja conduce cu 11 nominalizări la premiile BAFTA. După succesul cu Whiplash (3 premii Oscar), Damien Chazelle și-a împlinit visul pe care-l nutrea pe când era student la Harvard și anume, să facă un musical, inspirat de capodopere precum Singin’ in the Rain, The Umbrellas of Cherbourg, The Young Girls of Rochefort etc.
La ora actuală, La La Land este de departe cel mai controversat film din 2016, cel mai discutat și adesea pus sub un mare semn de întrebare. Unii critici susțin sus și tare că este o capodoperă, alții îl minimalizează și îl reduc la o încercare nereușită de a recrea pe ecrane strălucirea demult apusă a vremurilor de aur de la Hollywood. Unii îl așază fără rețineri alături de musicalurile care au făcut istorie, iar alții reacționează ca și cum s-ar produce o blasfemie la adresa lui Gene Kelly sau Fred Astaire & Ginger Rogers. Cu un buget estimat undeva la 30 de milioane de dolari și cu niște încasări uriașe pentru un astfel de gen, cu o mașină de marketing uluitoare în spate, musicalul a trezit un fel de tsunami care va atinge apogeul la ceremonia de decernare a premiilor Oscar.
La La Land este deja stigmatizat: comercial, superficial și supraestimat sau inovator, original și revoluționar. Adevărul e, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Și ca simplu spectator, nespecializat, poți să fii bulversat de argumentele pro și contra. Dacă te bucuri la cinematograf, fredonezi City of Stars în drum spre casă sau îți vine să dansezi pe melodia de la începutul filmului, Another Day of Sun, și apoi începi să te „documentezi”, cu siguranță o iei razna, cum spuneam mai sus, și un gând obsedant se înfiripă. De ce e supraestimat? Pentru că Ryan Gosling și Emma Stone (Sebastian și Mia) nu sunt desăvârșiti ca dansatori și interpreți muzicali? Pentru că povestea lor de dragoste este previzibilă, prea siropoasă și fără răsturnări de situație halucinante? Pentru că spune din nou povestea artiștilor care se zbat să reușească, care sunt umiliți la castinguri, apoi obligați să-și transforme în hobby pasiunea în timp ce servesc cafea? Pentru că e de departe mult inferior performanțelor din marile musicaluri? Pentru că pare atât de naiv și de simplist, ca un fel de show „live your Hollywood dream” în care ți se vând dulcegării și imagini fanteziste din carton? E și asta o perspectivă, ba chiar una vehiculată vehement.
O altă perspectivă ar fi că regizorul Damien Chazelle reușește la doar 31 de ani să creeze un musical care să placă marelui public și să aducă în atenția criticilor și a oamenilor de rând speranța că musicalul nu e un gen depășit, vetust și că nu trebuie abandonat doar pe Broadway și West End. Mai ilar este reproșul unor critici care consideră un punct slab faptul că La La Land place publicului larg, de parcă MGM în anii ’50 producea musicaluri pentru o audiență elitistă și neapărat restrânsă, și nu pentru mase. Damien Chazelle nici nu și-a dorit o resurecție a musicalului clasic, ci o reinterpretare în cheie modernă, într-un Los Angeles plin de nostalgie, orașul stelelor, în care doi oameni obișnuiți se întâlnesc, se îndrăgostesc și se ajută reciproc să-și împlinească visul. Sebastian este un pianist împătimit de jazz care își dorește să ducă tradiția mai departe, să nu lase un gen de muzică să moară, crezul evident al lui Chazelle, iar Mia este o chelneriță care vrea cu ardoare să fie actriță, una recunoscută, aclamată ca în scenariul oricărui om banal care din când în când visează în timp ce așteaptă la coadă la supermarket. Simplu, fără pretenții, previzibil și, totuși, puține drame ating performanța din scena în care cei doi se așază la masă și își evaluează relația, implicit pe ei înșiși. E un moment intim în care uiți că ești la un musical și în care te uimesc acuitatea și subtilitatea cu care Chazelle surprinde despărțirea, dezamăgirea și sfârșitul unei povești de dragoste care părea perfectă. La La Land nu este încărcat excesiv de numere de dans și nici de cântece, tocmai pentru că mizează mai mult pe povestea care are la bază doi oameni aparent culeși din trafic, și nu talente ieșite din comun. Însă scena din deschidere este clar un tribut adus genului, cu o coregrafie complexă și dansatori profesioniști. Pe o stradă din Los Angeles, când traficul e blocat și căldura la apogeu, peste o sută de dansatori țâșnesc din mașini și se împrăștie peste tot într-o explozie de energie, bucurie, culoare și muzică.
Chazelle își dispune scenariul, la limita dintre realitate și fantezie, pe perioada celor patru anotimpuri, ca un ciclu care începe și trebuie să se termine. În bucla asta temporală, Sebastian și Mia își ating scopurile și se reîntâlnesc abia peste cinci ani doar cât să-și imagineze cum ar fi fost povestea lor, acel „cum ar fi fost” care ne trece prin cap de fiecare dată când dăm nas în nas cu oameni pe care într-un fel sau altul continuăm să-i iubim toată viața.
Nu încape îndoială că scena în care Ryan Gosling și Emma Stone dansează á la Gene Kelly și Fred Astaire & Ginger Rogers e departe de performanța lor și actorii înșiși nu se pretează la un musical clasic. Însă tocmai asta a cucerit „marele public”. Așa cum în dramaturgie eroii au fost înlocuiți cu oamenii obișnuiți, anonimi pentru ca teatrul să poată merge mai departe. Și mai există câteva elemente pe care Chazelle a pariat totul: emoția, culorile vibrante (de la costume până la apusul care se lasă peste dealurile Hollywoodului), carisma și succesul Emmei Stone și a lui Ryan Gosling din ultimii ani, drumul inițiatic al artistului până pe culmile succesului și muzica lui Justin Hurwitz, colegul lui pe care l-a abordat în facultate și căruia i-a propus să creeze împreună un musical, cândva.
Poate La La Land nu va schimba destinul musicalului, poate e doar un fenomen de moment așa cum a fost și The Artist, un tribut adus filmului mut, în 2011 sau Birdman în 2014. Deși se zvonește că va ajunge curând și pe Broadway. Cert este că prinde măcar la o părticică din publicul obișnuit cu violența gratuită, cu sexualitatea excesivă, cu acțiune de tip Marvel Comics, cu supereroi și efecte vizuale cât cuprinde. Și dacă La La Land este într-adevăr un musical revoluționar sau supraestimat nu o vor decide nici criticii, nici Globurile de Aur, nici premiile Oscar, ci capacitatea de a rezista în timp și de a deveni un punct de reper. Însă până atunci să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
Print