„Hoffman te obligă să renunți la prejudecățile – mai ales la tendința de a-i plânge de milă superficial – consolidate în jurul personajului de ani întregi. Grizonant și robust, ne aduce în prim-plan un bărbat care se împuținează din cauza mulților ani petrecuți pe drum, mort de oboseală, cum spune el însuși la început, și nu vreun caz arhetipal de om pierdut. Acest Willy Loman există în carne și oase și are o mulțime de defecte“, scria Dominique Cavendish, cronicarul de la „The Telegraph“, despre ultima prestație pe scenă a lui Philip Seymour Hoffman, într-un spectacol de pe Broadway cu „Moartea unui comis voiajor“ după Arthur Miller, montat în 2012 la Ethel Barrymore Theater. De altfel, acest rol pentru care s-a afirmat încă o dată ca unul dintre cei mai buni actori ai generației sale i-a adus a treia nominalizare la categoria Cel mai bun actor în rol principal la Gala Premiilor Tony. Artistul, notoriu pentru pasiunea cu care-și face meseria, a fost propus pentru aceeași disticție pentru prestația din „Lungul drum al zilei către noapte“, într-o montare din 2003, și pentru partitura din „True West“ (2000).
Vestea morții sale face acum înconjurul lumii. Actorul blond, cu fire albe, cu părul mai mereu vâlvoi, fragil, cu oscilații de greutate, cu tăceri lungi, a încetat din viață la 46 de ani, se pare că din cauza unei supradoze de heroină. Vulnerabilitatea făpturii pe care spectatorii și telespectatorii îl vor asocia întotdeauna cu nevroticul, fascinantul Truman Copote din filmul biografic ajuns pe marile ecrane în 2005, peliculă care-i va aduce lui Philip Seymour Hoffman un Oscar pentru Cel mai bun actor în rol principal, și-a primit victima. Un lup singuratic nu atât de singur și nici pe departe fioros, un artist care a făcut film și teatru de la 20 de ani, după ce a cochetat cu scena în adolescență, apoi un tânăr prins în capcana drogurilor, care-și revine spectaculos, face roluri minunate douăzeci de ani, unele rămase în istoria recentă a cinematografiei, altele uitate, joacă teatru la New York și montează spectacole și parcă se trezește dintr-odată bătrân. Și din nou cu pliculețul de heroină în buzunar, după douăzeci de ani de aparentă normalitate. O normalitate care, în cazul lui, pare să fi fost doar abstinență.
Philip Seymour Hoffman este ca Willy Loman, poate cel mai popular ratat din dramaturgia americană a secolului trecut. Un bărbat mereu pe drum, mereu nemulțumit, mereu în căutarea unor oameni pe care trebuie să-i convingă. Și ceva în plus. În cazul acesta, un artist discret, tăcut, cu explozii rare, vulnerabil și puternic pe ecran și pe scenă prin această vulnerabilitate. Actor de aproape douăzeci de ani, din clipa când a debutat la LAbyrinth Theatre Company, unde a jucat în multe spectacole și a și regizat câteva, a primit de-a lungul anilor o mulțime de premii și de nominalizări, a cucerit marele ecran și industria lui, dar n-a îmbrățișat-o fără rezerve și n-a renunțat niciodată la teatru. Philip Seymour Hoffman nu fost tocmai generos cu interviurile și cu atât mai puțin în ultimele luni. În urmă cu două săptămâni, la Festivalul de Film de la Sundance, unde a mers să-și promoveze pelicula „A Wanted Man“, nu prea a ieșit din hotel. La cele câteva conferințe de presă de care n-a putut scăpa a rămas absent și absent a fost și de la petreceri. Lupul singuratic, găsit fără suflare în apartamentul său de un prieten speriat, a plecat dintr-o lume care i-a adus multe plăceri, dar nu i-a dat niciodată tot ce-a vrut, o lume care l-a iubit, dar care nu i-a fost nici pe departe de ajuns. Uitați-vă cu atenție la rolurile lui din „Capote“, „Talentatul domn Ripley“, „Războiul lui Charlie Wilson“, „Punch-Drunk Love, „Idele lui Marte“ și veți vedea.
Si “Synecdoca New-York”, Dana, un film neaparat de vazut, sunt acolo, intregi, omul si actorul cu dramele lor la vedere si totusi ascunse. Mi s-a parut o Odiseee personala, care se potrivea tuturor: cautarea unei iluzii.
Aş mai adăuga la recomandările dvs, Synecdoche, New York, musai de văzut.