Pe data de 1 a fiecărei luni, revista Yorick vă propune în „Book Corner” o discuție despre cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.
Cuceritorii Spațiului, Ceaikovski, baroc, ciment, perestroika, vitralii, Renaștere, glasnost, Maiakovski, Lenin, candelabre, puști, aur. Doamnelor și domnilor, pe toate le găsiți în metrou, „pântecele fertil a Moscovei, matca din care izvărește totul”. Stația Maiakovskaia, de exemplu, „este mai simplă și mai grandioasă”, stația Kropotkinskaia e un „cavou elegant și aerisit, absurd și lipsit de funcționalitate”, stația Oktiabrskaia e „mai curând ca un salon de obstetrică”. Acest kitsch devenit obiectiv turisic, această emblemă a unei capitale ce etalează straturi peste straturi de istorie și dramă este acum adevăratul protagonist din „Mama mea, Moscova” de Hamid Ismailov, un rus nou în librăriile din România, care abundă mai ales în rușii din secolul XIX, publicat de Pandora M, Grupul Editorial TREI (traducere și note Ionela Chirilă).

După Mihail Șișkin, Andrei Kurkov, Ludmila Ulițkaia, Evgheni Vodolazkin, Guzel Iahina, editați cu oarecare succes la noi în ultimii ani, își face intrarea în scena modestă a librăriilor din România cartea îndrăzneață și puternică a unui rus care știe să facă literatură. Scrisă cu o mână sigură, antrenată și disciplinată, care taie tot ce s-ar putea numi balast și-și urmărește „cu naturalețe” efectele, Hamid Ismailov ne aduce romanul unui oraș, romanul unei absurdități (comunismul) și romanul unei imposibilități (aceea de a trece mai departe de el). „Mama mea, Moscova”, romanul rusesc care pune într-o altă lumină mitizatul și misticul spirit rus: lumina difuză din dedesubturile orașului, lumina slabă din culoare, din spațiul de trecere sau, mai prețios spus, din „l’entre-deux”.
La Moscova e întuneric mare, mai ales întuneric. Văzută de jos, din stațiile de metrou, în sus, Moscova e departe de aura ei mitică. Întunecat și înecat în forme fără contur, așa e orașul pentru Mbobo, pe adevăratul lui nume Kiril, un băiețel de culoare născut din Moscova, mama lui, și un atlet african venit la Jocurile Olimpice din 1980. Mbobo nu înțelege pe ce lume se află, iar lumea nu înțelege ce caută Mbobo în ea, plutind printre stațiile de metrou poleite cu aur și eroi sovietici și povestindu-ne nouă, cititorilor, ce vede el. Mic spectru cârlionțat ce hoinărește apatic de la o stație la alta, de la o adresă la alta, în funcție de iubiții bahici ai mamei care nu-și găsește deloc drumul, un străin la Moscova orbecăie în măruntaiele unui oraș. Trei sute de pagini de căutare a scris Hamid Ismailov cu multă tandrețe, temperată de ironie, pentru Mbobo, poreclit Pușkin (din motive pe care le veți afla dumneavoastră citind), străinul respins, pentru povestea lui, care nu reușește să fie altfel, pentru orașul pe care el nu-l poate cunoaște, căci viața lui e în și între stații de metrou, adesea pe rute ocolitoare, pentru istoria căreia nu-i scapă nimic și pustiește totul în jur. Pentru o sumară edificare, ascultați-l câteva paragrafe povestind despre o stație și o să vă întoarceți cu el în timp, într-o vară:
„Îmi aduc aminte de ceea ce pentru mine este cea mai frumoasă dintre stațiile de metrou din Moscova – Sokol – și, în loc să-i redau frumusețea în versuri, îmi dau seama că vreau precizie absolută în descrierea mea: un lung discurs despre natura metroului sovietic. Privind cu ochii minții geometria ireproșabilă a stației, împletiturile perfecte, sub formă de petale, legându-se de floarea din cupolă, mă gândeam la ideea că metroul este subconștientul arhitecturii sovietice; inconștientul său colectiv, arhetipul său. Ce-a rămas nedesăvârșit la suprafață – ce n-a fost dus nicicând până la capăt – a fost desăvârșit în subteran. Aici, masele de oameni sunt perfect disciplinate, înscrise în granițele de timp și spațiu, iar curgerea acestor mase este strict înregimentată, urmând un plan elegant, asemenea instinctelor mecanice, cu pântecele rotund, mișcându-se inexorabil prin întuneric cu multele picioare și antene de fier; deasupra lor, omniprezentul păianjen al Partidului sau al GPU-KGB, cu sutele de ochi mititei pe fiecare picior în parte, pe fiecare antenă. Ieșirea este fixă, intrarea este fixă; toate capetele sunt legate. Acolo, în metrou, domnea principiul comunist pur, conform căruia banii nu aveau niciun fel de însemnătate. Acolo jos, n-aveai pe ce-i cheltui; acolo, omul valora atât cât considera el că valorează, dincolo de unitățile monetare… Dar acel întreg sistem perfect controlat nu putea exista decât dincolo de lume. Era ca și cum lumea fusese scoasă din ecuație, ștearsă de pe fața pământului; exista și, în același timp, rămânea invizibil; idealul fusese atins, și totuși rămânea ceva ireal. Construcția unor stații atât de fabuloase precum Sokol în mijlocul întunericului putregăios era o aluzie subconștientă la formarea urâțeniei paradiziace a vieții, fie ea subterană, taman în locul în care ar fi trebuit să fie iadul – dar nu era decât un indiciu. Cu alte cuvinte, comunismul era construit în subteran, în circumstanțe experimentale, departe de privirea ostilă a lui Sputnik, așa că, în această privință, aș îndrăzni să spun că cel mai bun muzeu al comunismului și al Uniunii Sovietice este metroul moscovit. Și una dintre piesele de rezistență ale acestui muzeu este stația Sokol. Acestea erau gândurile mele în lentoarea mea subterană în acel iulie, privind, cu orbitele mele goale, linia elegantă a împletiturilor celor două frunze de trifoi, a treia petală find cupola craniului meu alb…”
Mâna sigură a lui Hamid Ismailov, uzbek care trăiește la Londra de mulți ani și ale cărui cărți sunt interzise în Uzbekistan, trasează numai conturul acestui personaj uneori improbabil, un băiat de culoare care intră în adolescență în vremea în care Moscova intră într-o altă fază a existenței ei. Portretul și-l face fiecare, fiecare cititor, care va descoperi ce subtil se aud în romanul lui ecouri din Dostoievski, precum și din Gogol și Gorki (aș zice, mai degrabă decât Turgheniev, nume cu care e asociat în cronici), ce rezonanțe fine cuprind ele, ce mici ironii strecoară în multe dintre capitolele ce au drept titlu numele stațiilor de metrou. Viața lui itinerantă este repovestită dintr-o altă viață. „Fiul subteranului Moscovei, rezultatul prea multor nopți petrecute în oraș”, a cărui rememorare începe cu stația Komsomolskaia și cu prima carte cumpărată pentru el de mama, Moscova, și se încheie la stația Pușkinskaia, își amintește dintr-o altă dimensiune imagini dintr-un trecut trăit, dar nedescifrat – soldați, tancuri și blindate cu aer comic; târgoveți tătari clandestini, amendați de poliție; mama luată cu ambulanța, tații înecați în sticle de votcă și redacții obscure, zgârie-nori lângă case memoriale; lecții ratate de schi, mausoleul lui Lenin, gara Kirov, „somptuosul Arbat”, Grădina Botanică etc. „La Moscova! La Moscova!”, acum necehovian, ci cu metroul, într-un roman care te face să râzi și să plângi, transportându-te ca un bun vehicul ce e în zona ficțiunii care rămâne cu tine, cititorul, destulă vreme după ce ai citit și ultima pagină.
Imaginea aceasta a orașului sfâșiat, această „tapiserie prinsă în războiul de țesut” se desfășoară într-un periplu presărat cu personaje care are merita, toate, câte un roman. Imaginea Moscovei la sfârșit de eră sovietică trimite, inevitabil, la „Moscova-Petușki” de Venedikt Erofeev, care a circulat în exemplare dactilografiate până la sfârșitul anilor 1980, înainte de a se publica. Citit sau recitit după „Mama mea, Moscova”, ciudatul poem al lui Erofeev, în librăriile noastre în traduceea lui Emil Iordache, se arată și mai limpede în toate calitățile, în toată forța și în tot farmecul lui, venit de la un rus și el cu o biografie zbuciumată. Și acolo, un glas întreabă, ca Mbobo-Pușkin la Ismailov: „Ce ți-a mai rămas? Dimineața-geamătul, seara – plânsul, noaptea – scrâșnetul dinților… Și pe cine, pe cine în lumea asta îl interesează inima ta? Pe cine? Uite, intră într-o casă din Petușki și întreabă în oricare prag: «Ce vă interesează pe voi inima mea?».”
Și, după incursiunea din metroul moscovit, care în „Mama mea, Moscova” prilejuiește mult mai mult decât se recomandă să explice acest comentariu, puteți încerca și „Moscova-Petușki”, one-man showul lui Richard Bovnoczki de la Unteatru, un alt fel de lectură a poemului lui Erofeev, un scriitor din care istoria a lăsat doar această carte. Cât despre Hamid Ismailov, care a dat acum, din câte se pare, unul dintre cele mai bune romane rusești de la începutul secolului XXI, el a publicat o mulțime de volume, pe care așteptăm să le citim în românește.