Unteatru a devenit în opt ani acel teatru. Cu răbdare şi încredere în calitatea respectată în detrimentul cantităţii, cu respect pentru teatrul de artă, Andrei şi Andreea Grosu au format otrupă şi unpublic şi acel teatru. Fără nimic pretenţios, fără niciun gând de a fi mai într-un fel sau mai într-altul, simplu şi cu modestie în faţa profesiei şi a publicului, cei doi şi-au propus să facă aşa cum cred ei că e bine. Pentru artă şi pentru artişti şi pentru public. Nu ca pe un business, ci ca o familie. La Unteatru de cum intri printre clădirile labirintice din curtea de la numărul 44 al străzii Sfinţii Apostoli te simţi printre ai tăi. Pentru că teatrul de calitate se face cu oameni de calitate. Întâmplător sau nu. Ne-am plictisit să tot auzim de „energie pozitivă” şi „good vibe” şi sună parcă prea ca în audio book-urile de dezvoltare profesională, dar la unteatru chiar e o energie bună. Ca într-o casă în care intri pentru prima dată şi simţi că acolo e locul tău.
La sfârşit de iulie, Unteatru a sărbătorit 8 ani prin „Zilele Unteatru”. O săptămână cu spectacole şi stat la poveşti cu cei care fac spectacole acolo. Nu doar la acest eveniment, dar în toată stagiunea, când tragi linie în fracţia calitate/cantitate clar semnul de după egal va fi un mare plus. La asta se adaugă şi sălile pline şi atmosfera lejeră şi plăcută de pe terase cu muzică bună şi oameni care zâmbesc din tot sufletul. Nu ştiu cum se face că cei din trupa Unteatru sunt oameni buni. Aş fi vrut ca expresia „tineri frumoşi” să nu aibă nicio conotaţie peiorativă şi aş fi folosit-o cu siguranţă. Pentru că indiferent de vârstă, actorii care joacă la Unteatru, fie că joacă de câţiva ani sau de câteva zeci de ani, au un spirit cu o energie a locului. Îți e drag de oamenii Unteatrului şi te bucuri că sunt şi buni actori.
De la un spaţiu mic, cu pereţi din cărămizi măcinate, undeva în spatele clădirii CEC-ului, într-o casă unde nu încăpeau mai mult de treizeci de spectatori, unde au avut loc de plidă „Un tramvai numit dorinţă” şi „La ţigănci”, Unteatru are acum un spaţiu în care încap două săli, un bar şi o terasă. Spiritul acelui nucleu tare de oameni care fac teatru de dragul teatrului a rămas şi i-a molipsit pe cei care au venit şi nu au mai plecat apoi. În opt ani – mult sau puţin – Unteatru are o identitate clară şi un repertoriu cu un mare semn plus.
La aniversare, urarea cea mai sinceră pe care am făcut-o în gura mare şi pe care o repet acum în scris, a fost să aibă parte de cât mai mulţi spectatori care să înveţe drumul şi să tooot revină până când devin parte din acest unpublic care să merite ceea ce are de oferit Unteatru. Povestea unui mic şi timid teatru dintr-o sală cu pereţi de cărămidă sfărâmicioasă devine încet şi cu acelaşi drag şi grijă pentru profesie povestea acelui teatru de pe malul Dâmboviţei unde nişte oameni serioşi, talentaţi şi buni fac ca teatrul să fie şi el bun şi publicul pe măsură.