La pas prin Minsk şi teatrul belarus

Trei zile în Minsk, capitala Republicii Belarus, par o picătură într-un ocean. În oceanul unui oraş de 400 kilometri pătraţi, 2 milioane de locuitori şi o istorie de aproape un mileniu. Nu există zbor direct de la Bucureşti (şi nici din alte capitale relativ învecinate), aşa că alte două jumătăţi de zi le petreci pe drum. Dacă cele mai recente călătorii le-ai făcut în „bătrâna” Europă, nimic nu te pregăteşte pentru dimensiunile acestui spaţiu. Şi nici pentru variaţiile sale de temperatură la fine de septembrie: aproximativ douăzeci de grade diferenţă (în minus) de la o zi la alta. Vechea moştenire sovietică este prezentă la orice pas, dar simbolul de azi al oraşului este Biblioteca Naţională, un unicat arhitectonic în formă de octaedru rombicub, construită la început de secol XXI.

Această diversitate se regăseşte şi în teatrul belarus, încă tributar trecutului, dar aflat în plin proces de schimbare, de înnoire. Este senzaţia cu care am rămas după cele trei zile petrecute în Minsk, la programul „Belarus Open”, şase spectacole vizionate şi o mulţime de poveşti depănate cu oameni de teatru din întreaga Europă. Programul – ceva mai lung – s-a desfăşurat în perioada 20 – 24 septembrie, în deschiderea Forumului Internaţional de Teatru „TEART”, manifestare încheiată pe 16 octombrie. Organizat de Centrul de Arte Performative „ART Corporation”, Forumul se află deja la cea de-a VIII-a ediţie, fiind considerat de oficialităţi drept unul dintre cele mai „strălucitoare şi semnificative evenimente culturale din Belarus”. Anul acesta a reunit importante spectacole din Coreea de Sud, Franţa, Vietnam, Finlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Belgia şi Rusia, reflectând cele mai noi tendinţe din teatrul european şi internaţional.

„Belarus Open” este un program destinat invitaţilor străini – artişti, critici, directori de instituţii sau companii teatrale, promotori – dornici să se familiarizeze cu noul teatru din vechea republică sovietică. Selecţionerul acestui program, criticul de teatru Ludmila Gromyko, a ţinut să ne ofere o viziune lucidă asupra teatrului belarus de azi. O artă care n-a trecut printr-o perioadă tocmai bună în anii ’90 şi în primul deceniu al anilor 2000, dar care a început să se schimbe şi să se adapteze noilor realităţi. Generaţiile s-au schimbat, vechile şcoli de teatru şi modele nu mai funcţionează întru totul, ci coexistă cu noile forme de teatru, dedicate noilor publicuri. Pentru un viitor al teatrului în Belarus e nevoie de această atitudine lucidă faţă de moştenirea trecutului, dar şi faţă de prezentul imediat – atât din partea creatorilor, cât şi a spectatorilor. Exact asta a oferit şi „Belarus Open”.

„Revizorul” de N.V. Gogol, Teatrul Naţional Academic „Janka Kupała” Minsk, regia Mikałaj Pinihin

Deschiderea oficială a avut loc în spaţiul elegant al Teatrului Naţional Academic „Janka Kupała”, cea mai veche scenă dramatică din Belarus, cu spectacolul „Revizorul” de Gogol, în regia experimentatului Mikałaj Pinihin, directorul artistic al instituţiei. În sală: oficialităţi, oameni de teatru, public spectator. Probabil, ca şi la vremea premierei din 1836. De data aceasta, însă, reacţia s-a concretizat „doar” în aplauze şi râsete, nu şi-n revolta de-acum aproape două secole, la Petersburg, în urma căreia Gogol a fost nevoit să plece din ţară. Avea să fie primul dintre scandalurile şi (auto)exilurile cauzate de această satiră eminamente politică, dură şi grotescă, valabilă peste timp şi spaţiu. În 1972, după numai trei reprezentaţii, „Revizorul” Teatrului Bulandra din Bucureşti avea să fie interzis brutal, printr-un comunicat oficial (fapt fără precedent în România). Nu după mult timp, regizorii Lucian Pintilie (autorul spectacolului) şi Liviu Ciulei (directorul de atunci al teatrului) aveau să-şi exporte ideile şi talentul în lume, părăsind ţara. Nu se ştie cum ar fi evoluat lucrurile în teatrul românesc dacă acel spectacol devenit legendă şi-ar fi trăit viaţa până la capăt, influenţând alţi creatori şi numeroşi spectatori…

Producţia belarusă demonstrează încă o dată valabilitatea textului, care, prin subiect, stil şi abordare, prin grotescul adevăr al personajelor, depăşeşte cu mult graniţele patriei şi ale secolului în care a fost scris. Povestea orăşelului de provincie a cărui viaţă „normală” este dată peste cap de zvonul sosirii unui revizor „de la Centru”, din Petersburg, cu o misiune secretă, este recitită de regizor în cheia parvenitismului – la fel de actual şi atunci, şi acum, şi mereu. Mikałaj Pinihin trece cu dezinvoltură prin varii perioade: de la baia romană pe care şi-o permit mai marii oraşului, în frunte cu Primarul, imaginându-se cezari, la anii ’80, uşor de recunoscut de orice est-european contemporan acelor timpuri (cu celebrele „vizite de lucru” ale tovarăşilor în costum, vestitele rochii-leopard şi muzica Allei Pugaciova), până la ziua de azi, când Hlestakov, presupusul revizor, e-un tânăr dandy, reprezentant perfect al „generaţiei fulg de nea”.

De remarcat performanţele actoriceşti ale lui Viktar Manajeŭ – în rolul unui Primar cu pantalonii până-n gât şi cravată cu buline, „îmbătrânit în slujbă” şi matrapazlâcuri, Zoja Biełachvościk – în rolul soţiei sale, purtându-şi vârsta şi experienţa cu cochetăria şi demnitatea provinciei, Dzijana Kaminskaja – dorit moderna, dar naiva fiică Primarului, şi Pavieł Charłančuk-Južakoŭ – în rolul fluşturaticului Hlestakov, protagonişti ai unor scene comice savuroase: seducţia simultană a celor două femei ori primirea soli(i)lor şi-a şpăgilor în cada cu apă. Celebra replică obidită a Primarului – „De ce râdeţi? Tot de voi râdeţi!” – sau scena finală cu îngerii-îngrijitori care mătură personajele rămase mute dovedesc încă o dată înfricoşătoarea actualitate a textului. Nimic nu pare să se fi schimbat de pe vremea lui Gogol. Nimic nu pare să se (mai) schimbe…

„Omul din Podolsk” de Dmitri Danilov, Teatrul Belarus de Stat pentru Tineret, regia Dmitri Bogoslavski (foto: Tatiana Matusevich)

Problemele societăţii contemporane şi linia subţire de demarcaţie între bine şi rău au fost reflectate într-un spectacol conceput cu mult umor de tânărul regizor Dimitri Bogoslavski la Teatrul Belarus de Stat pentru Tineret. Subintitulat „analiză operativă într-un act”, textul scriitorului rus Dmitri Danilov (premiat cu „Masca de Aur” în 2018) te trimite iniţial cu gândul către „Omul Pernă” de Martin McDonagh. Acţiunea se petrece într-un birou al Poliţiei din Moscova, unde deţinutul Nikolai, în vârstă de 31 de ani, locuitor în suburbia Podolsk, aşteaptă cu înfrigurare să afle pentru ce a fost reţinut. Doar că obişnuitul interogatoriu se transformă într-un test intelectual şi personal, ce se va dovedi mult mai grav decât orice umilinţe fizice sau morale. O nouă formă de cruzime determină personajul să acorde atenţie Realităţii înconjurătoare. „Realitate cu R mare, conform noilor instrucţiuni”…

E un spectacol-lecţie în cheie comică. Oricare dintre noi am putea fi pe scaunul de interogatoriu, unde personalitatea ne va fi investigată ca un simplu caz. La rândul nostru, s-ar putea să fim total dezinteresaţi de lumea în care trăim, să nu-i vedem mulţimea nuanţelor de gri, s-ar putea să funcţionăm zilnic „pe pilot automat”, să ne prostim încet-încet prin muzica pe care o ascultăm vrând-nevrând, să nu înţelegem Realitatea şi să nu ştim a răspunde la întrebările esenţiale: De unde venim? Încotro ne ducem? Şi, mai ales, unde ne aflăm? Şi-atunci să fie nevoie ca nişte „poliţişti” vigilenţi şi super-educaţi să ne înveţe un „dans special pentru dezvoltarea capacităţii creierului”. Spectacolul regizat de Dmitri Bogoslavski (cunoscut la noi ca autor al piesei „Iubirea la oameni” – montată la Teatrul Nottara şi Teatrul Clasic din Arad) are un umor teribil. De la cel sec până la absurd, de la autoironie până la aparente tezisme, combinând cu dibăcie pistele false, situaţiile răsturnate sau bizare, dialogurile comice. Admirabili actorii Kirill Novitsky, Denis Moiseychik, Marina Blinova – în rolurile celor trei poliţişti, şi Denis Avkharenko – în rolul lui Nikolai, „omul din Podolsk”.

„Beton”, Teatrul Republican de Dramaturgie Belarusă, conceptul şi regia Evgeni Korniag (foto: Evgenia Naletskaya)

În multiple nuanţe de gri e zugrăvită şi lumea imaginată de regizorul Evgeni Korniag în spectacolul „Beton” al Teatrului Republican de Dramaturgie Belarusă. Un poem vizual de teatru dans, înfăţişând o lume concretă, bântuită de singurătate. Pe un ecran suspendat al unei reţele de socializare, rulează mesajele celor aflaţi în căutarea dragostei. Oare dragoste să fie? Căutăm, căutăm… Căutăm să ne (a)cuplăm. Căutăm dragostea sau fugim de ea. Singurătatea ne învăluie în spaţiul nepăsător şi rece. Peretele din beton devine portal către legenda trist-a lui Orfeu şi Euridice, straniu de asemănătoare cu poveştile contemporane ce ni se dezvăluie fără cuvinte prin ferestre în zid. Alb-negrul se colorează cu verdele unei pete de iarbă sau cu roşul unui pahar cu vin. Cu speranţa că nu suntem singuri. Cei zece actori – expresivi şi excelent antrenaţi – construiesc mici poeme vizuale de o frumuseţe aparte. Lumea concretă, împietrită-ntre betoane, învie la atingerea Teatrului. La final, părăsim zâmbind sala de spectacol. „Belarus Open” şi-a făcut datoria.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.