La Spitalul comunal viaţa se trăieşte în scris

Textul lui Hristo Boicev, „Spitalul comunal”, este un pariu real pentru orice regizor. Nu pentru că ar fi un text contemporan neapărat complicat sau pentru că ar presupune soluţii regizorale complicate, ci pentru că e o poveste „alunecoasă”. E riscant să pui în scenă un text în care metatextele se insinuează cu o forţă care devine adesea cotropitoare şi sfârşeşte, fără doar şi poate, într-un spaţiu al elitismului. De la „Micul prinţ”, la „Cenuşăreasa” şi până la „Scripturi” cu tente apocrife, piesa bulgarului Hristo Boicev propune o suprapunere de planuri în care graniţele dintre ficţiune şi realitate sunt greu de trasat.

Montarea lui Felix Alexa de la Teatrul Metropolis vine cumva firesc în programul lui regizoral din ultimii ani, completând o zonă deschisă de curând şi de spectacolul „Meşteşugul vieţii” de la Teatrul Bulandra. Mai exact, un amestec de cinism şi umor, în doze bine echilibrate, cu pendulări între râs şi plâns, între nebunie şi „normalitate”, între a fi şi a pretinde că eşti, între viaţă şi moarte. Mizând pe această combinaţie irezistibilă de replici care mustesc de aciditatea ironiei ţărăneşti autentice a Balcanilor acestei perioade şi replici de o poezie nebună, regizorul îşi construieşte spectacolul în aşa fel încât să atingă şi să facă să vibreze exact acele coarde ale spectatorilor, sensibile la ambele nuanţe. Pe de o parte la umorul neaoş, frust, şi pe de altă parte, la emoţia cu irizări sentimentale.

Într-o scenografie cu tente aproape naturaliste, creată de Nina Brumuşilă, un salon de spital mizer, cu faianţă albă mânjită de ciment şi cu plăci desprinse din loc în loc, cu paturi mizere, cu geamuri urâte şi nefinisate, Felix Alexa îşi plasează personajele, pe care le dezvoltă, în stil propriu, în primul rând pe dimensiunea verticală. O dimensiune verticală care-i permite, însă, acumulări fireşti în plan orizontal, la nivelul relaţionărilor din scenă. Spectacolul se deschide cu un moment de un cinism acid. Un medic împreună cu asistenta operează un pacient, se întrerupe curentul, lanterna are bateriile consumate, soluţia e, deci… o lumânare pe care pacientul şi-o ţine pe piept. Tot ce urmează, „trezirea” din anestezie, scena de sex care se prefigurează, aţa de la operaţie „tăiată” cu flacăra de la lumânare sunt pigmentări inteligente, folosite pentru a prefigura un univers dezvoltat între aceste laturi şi sfârşit parţial tot în această notă. Interpretarea lui Paul Chiribuţă în rolul doctorului greţos de imperturbabil şi senin în cruzimea lui inocent de (in)umană este probabil cheia cea mai potrivită pentru a deschide spectacolul.

Tot ceea ce urmează e o poveste, în poveste, în poveste… ale cărei sensuri şi nonsensuri se vor lămuri parţial (din fericire, parţial) în final. În „Salonul nr. 6”, din „Spitalul comunal”, aterizează la un moment dat un aşa-zis aviator, care poate că s-a prăbuşit odată cu un avion şi pe urmă a uitat tot, dar nu e deloc imposibil să-l fi cunoscut pe „Micul prinţ”, care vine în vizită din când în când de la salonul copiilor şi vorbeşte despre o planetă ciudată a florii de trandafir… Tot în „Salonul nr. 6”, apare la un moment dat şi un domn pe nume William, pe care l-ar putea chema şi Shakespeare, şi Puşkin şi care uneori spune poveşti, dar în rest, tot timpul scrie, notează vieţile celorlalţi, pe ideea că viaţa are sens doar dacă o scrii… Un bătrân hoţ îşi aminteşte de o vizită la Biblioteca din Alexandria, dar eşuează din când în când în conversaţii mundane cu nevasta venită în vizită. O fată mută pe nume Cenuşăreasa îşi aşteaptă prinţul şi prinţul chiar vine într-un final… Şi un băiat vine să se opereze de apendicită şi află că a respirat cam mult, de-o viaţă, şi că a obosit…

O lume colorată, puţin nebună, închisă într-o lume murdară în care scrisul creează alte reguli şi o redimensionează. Sensul pe care îl are sosirea lui William, interpretat de Marius Stănescu într-o notă în care se amestecă subtil autoironia şi umorul, va deveni evident de-abia în ultima scenă, în care personajul îşi va dezvălui „adevărata” identitate. Tocmai în asta stă şi frumuseţea regiei lui Felix Alexa, că nu ţine să dea răspunsuri şi că lasă finalul într-o dulce şi elitistă ambiguitate… pe ideea „a fi sau a nu fi”.

Întreaga distribuţie, începând cu Valentin Uritescu – într-o formă excelentă, în rolul bătrânului care aude clopote, cu replici de un umor irezitibil, cu tensiuni construite impecabil, cu tristeţi dezvăluite exact la momentul oportun – şi continuând cu Răzvan Vasilescu, Marius Manole sau Adela Mărculescu, totul funcţionează aproape impecabil. „Aviatorul” care şi-a pierdut amintirile în urma unui atac cerebral, interpretat de Răzvan Vasilescu este poate una dintre cele mai puternice partituri jucate în ultimii ani. Nimic în plus, nimic în minus, un tip de echilibru greu de păstrat în teatrul românesc, mai ales că e vorba de un rol în care se întâlnesc patetismul, tristeţea, duioşia, umorul, nebunia, desfăcută în o mie de faţete, don-quijotismul absurd şi un grăunte de normalitate, poate mai greu de interpretat decât toate celelalte date…

Iar Marius Manole, pe care datele patetic-naturaliste ale personajului l-ar putea atrage în capcană, le evită pe toate, păstrând o frumoasă măsură în suferinţă şi reuşind ceea ce mai greu s-a reuşit pe scenele din ultimii ani: să redea suferinţa fizică extrem de veridic.

Acumulând tensiuni, regizorul plusează în permanenţă, apăsând pedala cu fiecare scenă şi, mai mult, cu fiecare rezolvare magică, transformând lumea din jur într-o lume ideatică tot mai puternică – păstrând bine ritmul şi ideea textului, care tocmai despre asta vorbeşte. Despre forţa de „a crea” a cuvântului. Aviatorul fără memorie primeşte în dar o nouă identitate pe care o simte mai a lui decât fusese vreodată realitatea în care trăise. Şi tocmai aceste frumoase jocuri de planuri ale piesei reuşeşte Felix Alexa să le arate în montarea de la Metropolis. Un moment, poate, înlăturat din ultima parte, cel în care Bătrânul şi Bătrâna se întâlnesc „dincolo”, pe lumea cealaltă, şi filosofează întinşi pe două paturi de spital, ar da limpezime finalului şi chiar o necesară doză de mister. Şi, la fel, aproape redundant este colindul horror al Adei Milea, care, tocmai pentru că este o întâmplare singulară nu-şi atinge efectul scontat brechtian…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.