„La țigănci”, balansul între lumi

3stars

Latiganci1Într-o casă veche, cu ziduri reci, sobre, cu spații goale, care poartă amintiri pe care le simți, ca pe un suflu rece, când intri, te poți aștepta la surprize. Pășești în ea, cu tot bagajul tău cultural, cu toate așteptările tale de ființă dispusă să trăiască ceva, altceva, să descopere ceva, altceva decât în ritmul cotidian stabilit de obișnuințe. În casa despre care vorbesc, aflată în spatele clădirii CEC-ului, s-a născut acum câțiva ani Unteatru. Împreună cu un grup de artiști, a apărut în primul rând un spirit al locului, ce creează deja predispoziții în spectatorul care intră, așteaptă o vreme dincolo de perdelele negre ce separă spațiul de joc de restul, după care intră într-un alt mod de existență.

Se întâmplă la Unteatru, unde regizorii Andrei și Andreea Grosu spun, din toamna această, o poveste pe care o știu mulți dintre cei care vin să le vadă spectacolele făcute pentru un public atent, dornic să guste din experiențele viului care este teatrul autentic. Povestea este cea din „La țigănci”, celebra nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade, care se studia pe vremuri în liceu. În montarea recentă a celor doi regizori, aflați într-o perioadă inspirată, ea prinde contur într-o oră intensă, presărată cu emoții bine temperate ce se transmit ușor, firesc, publicului așezat în jurul celor două laturi ale spațiului de joc, învăluit de la început într-un negru care te face curios. Pe el a mizat inteligent scenograful Vladimir Tuturică, delimitând câțiva metri pătrați pentru ficțiunea care se va spune – cu adevăr, cu spirit ludic, cu stil.

Cutia neagră este, la început, un tramvai în care călătorește profesorul de pian Gavrilescu, sufocându-se de cald. Îi simți plictisul, apatia elegant reținută, timiditatea și sentimentul ratării. Tocmai a avut oră cu eleva sa și acum, într-un București prăfuit, cum spune textul lui Mircea Eliade, merge undeva, cu gândul la deșert, la Lawrence al Arabiei și la viața nedreaptă, care s-a încăpățânat să nu-l facă un mare muzician. Prizonier al banalului, Gavrilescu (Richard Bovnoczki) pare, totuși, străbătut de un frison, de o angoasă inexplicabilă, de o teamă, care se simt încă din primele minute ale spectacolului. Toată prezența scenică a lui Richard Bovnoczki o sugerează fin. Începe un drum, se creează un orizont de așteptare, destinația este necunoscută, deși călătorul nu știe… Spectatorul o știe deja. Gavrilescu se îndreaptă spre un loc învăluit în vagi legende, ce plutesc ca un abur peste oraș.

latiganci2„La țigănci”, undeva, într-un spațiu despre care se vorbește în șoaptă și spre care se arată cu priviri discrete, ușor încruntate, începe jocul. Nu știm ce e, cum se joacă sau care e miza. Dincolo de plăcerile trupești la care fac aluzie bărbații, departe de urechile soțiilor și ale mamelor, „la țigănci” mai e ceva. La sosire, nedumeritul și intimidatul Gavrilescu este întâmpinat de o femeie atemporală (Mihaela Trofimov), stăpâna locului necurat. Apariție din altă lume, ea-și împinge victima în labirint. Și în labirint se preface, în mod miraculos, printr-o scenografie ingenioasă, spațiul negru de jos. Se deschid uși, apar ființe de vis, eclerajul creează concentrat atmosferă, sunetele aduse de coloana sonoră punctează stranietatea și intensifică așteptarea.

Din ce în ce mai departe de realitatea lui diurnă, din ce în ce mai prins în tentaculele unei întâmplări, profesorul de pian se afundă într-o lume parcă fără contur și fără consistență, o lume care-i scapă printre degete, îi scapă cu totul, îi dă peste cap totul. Într-un balans între două lumi, Richard Bovnoczki compune cu rafinament și credință personajul-liant între aceste două universuri, construind un rol care, cumva, amintește de potențialul pe care-l croncretiza în „Crimă și pedeapsă”, spectacolul montat acum zece ani de Yuri Kordonski la Teatrul Bulandra.

Spectatorul e prins în miraj, falsul candelabru din luminițe colorate coboară și pe ușile acelea identice încep să mișune femei cât se poate de palpabile, și totuși atât de fantomatice. O țigancă, o evreică și o grecoaică, fără mătăsuri, falduri sau podoabe, în costume negre, pantaloni și sacou, se ivesc spre a tulbura simțurile și rațiunea. Senzuale în pantofii lor cu toc stiletto, fiecare pereche altă culoare care sparge negrul ce înghite tot, lascive în mișcările lor acaparante, înfricoșătoare cu privirile lor goale, în care nu se ghicește de fapt nimic, Corina Moise, Florina Gleznea și Cristina Casian aduc pe mica scenă forța unui coșmar de care nu te poți desprinde, a unui vis între Eros și Thanatos, un vis care nu-ți dă drumul să te întorci la realitate. Un hohot de râs răsună lugubru, un cuvânt se repetă apăsat, o tăcere se prelugește, un gest revine… Gavrilescu e pierdut, iar spectatorul alunecă și el în labirintul care l-a fascinat toată viața pe Mircea Eliade.

latiganci3Timpul nu e de recunoscut și nici spațiul. O întâmplare bizară, și iată-l pe profesorul de pian din nou în tramvai. Este el? Controlorul de tramvai (Liviu Pintileasa) îl aduce la (altă) realitate. E alt an, banii profesorului nu mai sunt buni, la locuința doamnei Voitinovici, mama elevei sale, stă altcineva, la propriul domiciliu e cu totul altcineva. Și, cum știți, povestea se oprește la o altă stare, după apariția miraculoasă a lui Hildegard, iubita pierdută din tinerețe.

Atmosferă, ritm și un mister bine temperat se creează pe scena de la Unteatru într-un spectacol de doar o oră și un sfert, care are știința de a te face pe tine, spectatorul, martor la strania întâmplare dintr-un București imaginar, așa cum și-a închipuit-o un scriitor care l-a părăsit în realitate, dar în gând niciodată. Între zidurile reci ale casei fantomatice în care s-a născut Unteatru, ajungi ușor „La țigănci” grație unui spectacol fidel spiritului eliadesc, un spectacol care nu seamănă deloc cu dezlegarea unui rebus. Propunerea regizorală nu merge în această direcție, optând în schimb pentru teatrul de atmosferă. O face cu gust și cu tact, fără să recurgă la elemente previzibile și fără să se raporteze la montarea făcută în 1993 la Odeon de regizorul Alexander Hausvater, ferindu-se de tentația ritualizării sau, în egală măsură, de cea a cripticului.

Imaginea micului balansoar și a chipului straniu luminat al lui Bogdan Cotleț (la sfârșit, dricarul) te face să eziți câteva clipe înainte de aplauze. Balansoarul se leagănă, tot între două lumi, aparent veșnic. Dar numai aparent. La ieșire părăsești spațiul negru și ieși în întunericul din centrul vechi. Mai recunoști oare ceva? Dar banii pe care-i ai în portofel mai sunt buni sau au ieșit din uz?

Unteatru

„La țigănci”, după Mircea Eliade

Regia și adaptarea: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia:
Vladimir Turturică
Distribuția: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleț

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.