„E teribil de cald!” spune profesorul de pian Gavrilescu înainte de a intra în rezervaţia magică a ţigăncilor.
În clădirea în care îşi are adăpost teatrul Unteatru actorul Richard Bovnoczki a avut grijă ca spectatorul să simtă pe pielea lui căldura înăbuşitoare de vară plină. Îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni, purtând celebra pălărie de paie cu care îşi face vânt din când în când pentru a goni arşiţa de sfârşit de iulie, profesorul Gavrilescu, candid, boem, pierdut în lumea notelor muzicale, în interpretarea minunată a sus-numitului actor – pentru care performanţă Richard Bovnoczki a primit premiul pentru cel mai bun actor în cadrul Festivalului Naţional de Teatru Independent – a condus spectatorul în fabuloasa lume a ţigăncilor pe care Mircea Eliade o imaginează în nuvela fantastică numită „La ţigănci”. Timp de o oră şi jumătate pe ceas, spectatorul a călătorit cu tramvaiul prin Bucureşti, şi-a tras sufletul la umbra nucilor bătrâni din grădina ţigăncilor, a călătorit înapoi la familia Voitinovici pentru ca profesorul drag să-şi recupereze servieta. Înarmat cu cheia sol, a ajuns în cartierul de baştină al profesorului pentru a schimba tramvaiul cu dricul şi a poposit din nou la conacul ce nu trebuie numit în faţa doamnelor.
Călătoria profesorului de pian către o altă lume, trecând prin proba de foc a ţigăncilor, stă scrisă într-o nuvelă de câteva zeci de pagini. Cum reuşesc regizorii Andrei şi Andreea Grosu să rescrie povestea prin mijloacele artistice specifice teatrului? Cu multă consideraţie pentru fantezie şi vis. Simplu, din aproape în aproape, spectacolul reuşeşte să poarte spectatorul spre o altă dimensiune, făcându-l să simtă o altă frecvenţă, unde miroase a Regina nopţii. O calitate a montării de la Unteatru, nu prea întâlnită în alte spaţii de joc, este sentimentul de experienţă împreună. La ţigănci, vizita se face laolaltă. Fiecare element al spectacolului – actori, regizori, scenograf, muzică, lumini, spectatori – se întreabă şi îşi răspunde. Spaţiul – o cameră împărţită în două, pe o parte şi pe cealaltă stau spectatorii, faţă-n faţă, complici, putând ca-ntr-o oglindă să-şi vadă reacţiile, să surprindă surâsul, mirarea, nostalgia pe chipul celui din faţă. În mijloc, spaţiul de desfăşurarea a acţiunii. Direct în nasul acestor musafiri nepoftiţi, tramvaiul – culoarul gol rămas între rândurile cu scaune pentru public se transformă în conacul ţigăncilor – un loc magic, mărginit de trei uşi pe stânga, trei pe dreapta şi pavat cu bucăţi de oglindă spartă, deasupra tronează un imens buchet electric de flori. Profesorul şi cele trei femei ale babei se joacă de-a v-aţi ascunselea, apoi de-a şoarecele şi pisica.
Dar acesta este acţiunea obiectivă, reală, căci la ţigănci, fantsticul irupe, realul se confundă cu imaginarul, cu amintirea şi visul, iar spectatorul este călătorul privilegiat al fiecărei lumi. Gavrilescu pendulează mereu între aici şi acum, între dragostea neîmplinită pentru Hidelgard şi ţiganca pe care trebuie s-o ghicească, între soţia sa Elsa, eleva Olga, locvacea doamnă Voitinovici şi matroana ţigăncilor, între realitate, amintire şi vis. Toate aceste stări sunt redate prin priviri fugare, îndepărtate, pierdute, prin gesturi ezitante, prin mişcări străine parcă de corpul său. Ţiganca, în interpretarea Corinei Moise, apare aşa cum o descrie Eliade – „tânără, frumoasă şi foarte oacheşă”, senzuală şi misterioasă. Ovreica, Florina Gleznea, la fel de provocatoare, dar păstrând indiferenţa specifică nemţească. Grecoaica – Cristina Casian, ascunde sub învelişul femeii aţâţătoare nobleţea iubitei Hildegard. Prins în iureşul râsetelor batjocoritoare, profesorul nu descifrează ghicitoarea Babei. Trăieşte fizic consecinţele: desenează prin corpul său oscilaţia între două lumi.
La finalul spectacolului, învins de ciudăţenia unei realităţi cu susu-n-jos pe care nu o mai recunoaşte, profesorul se întoarce de unde a plecat, în spaţiul unde e răcoare şi bine şi unde timpul a stat în loc. Hildegard îmbrăcată în alb, naivă şi îndrăgostită îl aşteaptă pentru a porni la drum. Realitatea se dizolvă din nou, „ca-ntr-un vis”… Iar dricul se preschimbă într-un balansoar în formă de căluţ de lemn, căci, ce este moartea dacă nu o ivire a unei altfel de lumi?
UNTEATRU
„La țigănci” după Mircea Eliade
Proiect finanțat în programul București 555, susținut de ARCUB Centrul Cultural al Municipiului București
Regia și adaptarea: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturică
Distribuția: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleț.
Fotografii de Adrian Bulboacă
Print