Mitul lui Don Juan a creat una dintre cele mai seducătoare figuri ale literaturii. Bărbatul care iubeşte mistuitor ca o flacără grăbită să ardă la ambele capete, care subjugă cu farmec femeile fără să ţină cont de criterii sau principii, care minte, înşală, trădează şi răneşte cu lejeritatea unui spadasin mânuitor abil de floretă. Personajul, poate, cel mai paradoxal – între frivolitatea speculată de entertainment şi profunzimea filosofică ascunsă sub multe straturi de psihologie masculină sui-generis. Sacrul şi profanul contopite într-un creuzet estetic şi transformate în legendă încarnată de sute de ani în mai toate formele artei. Chiar şi sintagma „Don Juan” banalizată pe care o folosim pentru a-l cataloga pe cunoscutul nostru, pentru că toţi avem, invariabil, un asemenea cunoscut aventuros într-ale amorului liber consimţit, este reminiscenţa unui act artistic.
Revizitarea contemporană realizată de Andrei şi Andreea Grosu a acestui colos de sensuri şi tradiţie, cu atât mai mult cu cât a fost făcut via clasicul Molière, este, în primul rând, un act de curaj. Spectacolul montat la Sala Studio a Teatrului de Comedie, având ca scenariu de joc o adaptare după piesa cunoscută şi răscunoscută a celui mai mare, nu-i aşa, autor de comedii din toate timpurile este cu adevărat o revelaţie. Structura modificată pentru a se preta interpretării în trei personaje schimbă accentele, reconfigurează relaţiile şi transferă punctul de greutate al simbolisticii acestui text învâtrit pe faţă şi pe dos de secole.
Ştim că „Don Juan” este o piesă despre iubire. Şi despre iubire. În spectacolul lui Andrei şi Andreei Grosu iubirea există din abundenţă, dar nu mai pedalează obsedant pe cea carnal-pătimaşă. Este sublimată în purtarea de grijă, camaraderia şi simţul dreptăţii conţinute de adjuvantul ţinut în plan secund de-a lungul istoriei – Sganarel. Într-un scenariu marcat de o conveţie simplă şi cu atât mai spectaculoasă, servitorul loial până la capăt îi cere ajutorul lui Gusman pentru a încerca o ultimă tentativă de aducere pe calea cea dreaptă a smintitului pentru societate Don Juan. Un ultim gest de iubire necondiţionată, de Prietenie. Iar dacă nici acest efort nu va avea succes, atunci, cu aceeaşi dragoste fraternă, Sganarel este cel care va curma chinul unei existenţe neîmpăcate cu timpul său; îşi va ucide stăpânul, pentru că altă cale nu există.
Această propunere regizorală este pe cât de susţinută din scenariu, pe atât de riscantă. Jocul convenţiilor în teatru are capcane pentru actorii care bâjbâie în căutarea efectului dorit. Comicul abundent al acestui spectacol nu comite acest păcat uzual. Precizia este antidotul la râsul facil şi hă-hăit. Trebuie să te iei în serios pe scenă pentru ca efectul comic să cadă milimetric la locul dorit, cu impactul scontat. Iar acest parcurs dramatic emoţionant, având în centru un fior tragic bine prins în cercuri concentrice de sens, este înfăşurat în panglici colorate de umor de calitate. Paradoxul amestecat ca un cub Rubik şi dat spre rezolvare spectatorilor mintoşi – un răsfăţ teatral, estetic şi intelectual. Gagurile, mecanismele comice, travestiurile, poanta, tot arsenalul de jucării pentru actori sunt puse pe tavă şi folosite cu multă îndemânare de trei posnaşi care se distrează de minune; trei boţogaşi într-un loc de joacă supravegheat de cei doi regizori.
Dan Rădulescu (Don Juan) are toată candoarea pentru a fi un magnet pentru femei credule şi tot cinismul pentru a le frânge speranţele fără regret. Ia viaţa ca pe o glumă pentru că îi percepe mai acut decât ceilalţi absurdul şi îşi asumă total un dat existenţial care îi sfredeleşte logica. „Doi şi cu doi fac patru” – motto-ul său celebru – cade foarte just în această interpretare care combină matematic şi riguros bufonada cu fiorul dramatic. Cascada de glume, arsenalul de obiecte de recuzită, mişcarea scenică, toată avalanşa de sensuri schimbate în replici, privirea continuu serioasă şi firescul artistic bine stăpânit în contrapartidă cu seriozitatea asumată şi sfâşierea, oboseala, luciditatea şi tristeţea din puţinele clipe în care ne permite să îi vedem sufletul din spatele gălăgiei pe care o întreţine spre a ne distrage de la acest spectacol dezarmant al singurătăţii absolute.
Dragoş Huluba (Gusman) reuşeşte să combine multitudinea de mijloace fizice pe care le ritmează cu talent cu simplitatea discursului. Reuşeşte să dea farmec unui rol de o întindere considerabilă şi să păstreze calea spre adevărul scenic într-un parcurs cu multe volute. Particularizează fiecare personaj pe care îl interpretează cu gesturi, ticuri, priviri diferite, voci potrivite şi ne lasă întotdeauna să îl vedem în spatele măştii pe omul de bine pe care îl costă, sufletistul gata să sară în ajutor pentru a salva un rătăcit în propria soartă.
Liviu Pintileasa (Sganarel) este, de fapt, personajul principal – el este cel care suferă o modificare în parcursul scenic. Orchestrează evenimentele, stă la pândă să momească orice ocazie pentru a-şi vedea scopul îndeplinit şi moşeşte o naştere întârziată a conştiinţei stăpânului său. Din păcate, cu tot efortul şi dibăcia sa, cu toată dragostea pe care a pus-o în această înscenare dibace, rezultatul are sens negativ. Iar noul născut e mort. Cu maturitate, carismă, stăpânire de mijloace, farmec şi inteligenţă scenică acest bărbat capabil de iubire de aproape schimbă toate măştile cu nobleţe şi asumare.
„Don Juan” montat de Andrei şi Andreea Grosu este o comedie oricum, dar nu clasică. Are elementul surpriză, are inteligenţă în abordare, are umor din plin şi, poate cel mai important, are simţul măsurii – un simţ bun al proporţiilor care combină comedia cu drama, astfel încât să ofere o experienţă teatrală de calitate.
Teatrul de Comedie
„Don Juan” adaptare după Molière
Distribuția:
Don Juan – Bogdan Cotleţ / Dan Rădulescu
Gusman – Dragoș Huluba
Sganarel – Liviu Pintileasa
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Print