Lamele de ras ascunse în „Omul pernă”

Ne plac poveştile. Le savurăm când sunt spuse de prieteni cu haz, le citeam în cărţi (astăzi pe bloguri), le auzim fără să vrem în tramvai de la vecinul de scaun care vorbeşte la telefon, le sorbim prin ochelari de plastic în faţa ecranului 3D la cinematograf, le croim la rândul nostru şi le îmbunătăţim pe parcurs. Povestea este ceva foarte personal; dincolo de fapte, de acţiune şi personaje, ea conţine câte ceva din personalitatea creatorului său. O întâmplare banală poate deveni un thriller captivant dacă face cunoştinţă cu imaginaţia unui autor de poveşti talentat. La fel, şi cea mai pasionantă păţanie se poate transforma într-un bun somnifer, dacă este spusă cu vorbele unui povestitor neatins de inspiraţie. În primul rând, povestea povesteşte ceva despre povestitor – dacă eşti atent, poţi cunoaşte cel mai bine un om în funcţie de povestea pe care o spune şi de felul în care o face. Şi ar mai fi ceva: nicio poveste nu poate exista fără un ascultător.

Piesa „Omul pernă” de Martin McDonagh este povestea unor poveşti pe care Katurian le scrie şi le citeşte fratelui său Michal. Şi asta ar fi tot, dacă Michal nu ar fi o persoană cu nevoi speciale şi Katurian nu ar scrie poveşti despre copii ucişi în chinuri. „Omul pernă” nu este o poveste cu final fericit decât pentru poveşti. Personajele nu se salvează pentru că destinul lor personal contează prea puţin în comparaţie cu cel al poveştilor.

Spectacolul „Omul pernă” de la Teatrul Act este paradoxal – un amestec de cinism, sensibilitate, vină, ispăşire, iertare şi umor. Cu multă luciditate şi control asupra unui subiect care încruntă multe sprâncene, Eugen Gyemant construieşte un univers aproape absurd, în care victima şi călăul schimbă rolurile între două replici, în care nu există vinovaţi, ci vină universală, în care salvarea stă într-o nouă crimă şi unde nu te simţi în siguranţă decât printre poveştile macabre spuse ca înainte de culcare, cu blândeţe şi dragoste. Ancheta la care sunt supuşi cei doi fraţi suspectaţi de crime violente se petrece într-o lume în care fiecare obiect este atent inventariat, în care nu doar obiectele, ci şi oamenii sunt însemnaţi cu numere de ordine, iar legea şi morala sunt şi ele atinse de tentaţia violenţei. Nu te simţi deloc confortabil în ipostaza de martor incapabil de acţiune aflat în spatele oglinzilor duble, asistând la un interogatoriu în care orice ar răspunde inculpatul este greşit, la fel ca în tragediile antice. În mod ciudat, nu te simţi aliatul oamenilor legii, ci mai degrabă un umăr pe care Katurian cel (ne)vinovat să îşi poată odihni mintea plină de poveşti. Un spectacol în care nu ai vreme să îţi tragi răsuflarea, în care nu există cale de ieşire nici pentru personaje şi nici pentu spectatori. Te surprinzi zâmbind sau chiar râzând când se vorbeşte despre crimă – îţi iei seama, te încrunţi pentru o secundă, apoi un nou zâmbet îţi apare pe faţă. Perversitatea artei şi forţa de manipulare a scenei, servite de un text contorsionat şi o montare ascuţită ca o lamă de cuţit.

Cei patru actori sunt seducător de abili în acest joc de-a binelea şi răul descarnat până la nervi şi vase de sânge deschise. Cătălin Babliuc este Ariel – sigur pe sine, cu statură de erou, dar cu suflet de pluş, gata să schingiuiască pe oricine face şi cel mai mic rău unui copil. Un poliţist care acţionează din instinct, fără prea multe explicaţii, dar care îşi justifică orice abuz prin grija obsesivă pentru cei mici. Cu o rigiditate relaxată, are o prezenţă scenică pregnantă, iar izbucnirile controlate descriu un parcurs construit cu minuţiozitate şi umor. Lucian Iftime îl joacă pe Tupolski pe degete – îşi stăpâneşte personajul cu atâta farmec, încât uiţi să îl urăşti pe detectivul fascinat de propria inteligenţă care savurează fiecare clipă în care îşi hăituieşte mental prada. E un şarpe care se insinuează, se scurge prin scenă şi intră pe sub piele ca un venin. Îi cazi în cursă şi te laşi sedus de un joc subtil, de plăcerea de a fi în control şi de muchia fină pe care face echilibristică în joacă între bine şi rău.

Dan Rădulescu îl construieşte pe Michal surprinzător. Băiatul cu o gândire înceată nu are nimic din semnele stereotip ale alienatului mintal. Poartă un pulover roşu cu Albă-ca-Zăpada şi ochelari de plastic cu leduri, îşi scrijeleşte absent numele cu creta în timp ce povesteşte cum a retezat degetele de la piciorul unui băieţel, dar în tot acest timp lasă impresia unui tânăr care îşi asumă cu toată degajarea faptele sale. Aceasta e normalitatea lui şi tot ce face e firesc pentru acest încă-şcolar. Îşi povesteşte matur şi naiv în acelaşi timp motivele şi se scarpină din când în când. Un criminal în corp de copil, o minte malefică în spatele unor ochelari de plastic cu leduri. Îl urăşti şi simţi nevoia să îl ocroteşti în acelaşi timp. Cinic şi dureros. Un personaj la care te vei gândi multă vreme şi pe care nu ştii dacă să îl ierţi sau nu.

Ionuţ Grama – Katurian Katurian. Vinovatul fără vină. Un bărbat senin, responsabil, care răspunde cu calm aparent întrebărilor inchizitorilor săi. Apoi se prăbuşeşte în sine şi devine la rândul său criminal. O viaţă interioară înzecit mai bogată decât jocul exterior care transpare prin mici tresăriri ale muşchilor feţei, prin sclipiri ale privirii, prin câte o lacrimă care îi cade din ochi şi se rostogoleşte pe obrazul spectatorilor. Jocul dublu al aparenţei şi esenţei este încontinuu speculat şi potenţat cu multă inteligenţă scenică. Îl condamni şi îl absolvi în aceeaşi secundă. Cert e că nu îl poţi urî pentru că e dezarmant de uman. Iar când îşi spune poveştile, vezi că e capabil nu doar de grijă, ci şi de iubire în cea mai concentrată doză. Şi cu aceeaşi iubire ucide… în numele ei.

„Omul pernă” nu este un spectacol lejer. E dur şi cinic. Poveştile sunt de tot felul. Iar aceasta nu are nici ponei roz şi nici câmpii verzi. Are electroşocuri, sânge şi durere. Multă durere cristalizată în vină, ca o încercare disperată de a trişa soarta şi de a evada. Numai că peste colivia mică stă colivia mare.

Teatrul Act

Omul Pernă – de Martin McDonagh
Distribuția: Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu, Lucian Iftime, Ionuț Grama și Teodora Iancu

Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Maria Nicola
Light design: Alexandru Macrinici și Alexandru Mihaila
proiect conceput de Roxana Crișan
PR: Alina Neagu
Foto: Maria Nicola
Proiect realizat de Fundatia Calea Victoriei și finanțat de ArCuB prin programul „Ești București” 2015, cu sprijinul GlassPro și Mihai Rădică, în parteneriat cu Teatrul Act