Trei adolescenți în frig.
Trei adolescenți în frigul vârstei lor, plină de nesiguranțe identitare, de excese și de teribilisme. Numele lor ne trec scurt pe la ureche; adolescenții nu-și spun prea des pe nume. Unul singur iese parcă în evidență prin numire, Ise (interpretat de Silviu Debu), ceilalți doi se individualizează prin atitudine. Primul, interpretat de Liviu Pintileasa, este cel care coagulează în jurul său acțiunea și care inițiază mișcarea. Celălalt (interpretat de Ionuț Grama) are o personalitate mimetică și înșelătoare, este cel mai periculos dintre ei, pentru că în el nu găsim nicio urmă de onestitate – în el citim frica și vanitatea. Suedia, tărâmul blond și pur al pădurilor nordice este populat la scară mică, pe o scenă goală, de trei păpuși de paie care-și primesc loviturile celor trei adolescenți, lovituri animate de o ură pe care antrenamentul nu o poate pregăti pentru realitate. Repetiția actului, proiecția, așteptarea lui nu sunt actul. Când actul este numit, vine și se înființează în realitate, este irepetabil și decisiv. Iar cei trei suedezi adolescenți vor sânge și vor curățare de sânge. Cei trei adolescenți suedezi sunt doar doi – celălalt este un musulman imigrat, care, prins în vâltoarea apartenenței la grup, este strivit de greutatea asumării de conștiință, de conștiință ca alegere conștientă, și nu ca dat genetic. El, cel care se lasă contaminat de ideologia de sânge a celorlalți, chiar el îl va lovi cel din urmă pe trecător – un chinez, fost coleg de clasă (interpretat de Andrei Seușan), sintetizatorul urii și reprezentant al elementului străin și contaminant.
Nimic nu trebuie explicat dinainte. Se face apel la cunoștințele generale, la istoria cunoscută și răzbătută. Nu se caută nici vinovații și nici victimele. Cel mai adesea este dezbătută problema tatălui – niciunul dintre cei trei nu are tată; psihologisme care ne scapă de pericolul hiperinterpretării. Când, totuși, se enunță propoziția „Eu sunt propriul meu tată.” (de către adolescentul pe deplin extremist și convins de idealul său, interpretat de Liviu Pintileasa) sperăm că se deschide o cale către ceva de adâncime, către un tărâm ascuns, dar peste tot prezent, un dedesubt anistoric, care să nu ne împlânte nici în noul holocaust suedez, nici în mai vechiul holocaust nemțesc, nici în teribilismul întâmplător al unui adolescent, dar nici în teorii psihanalitice. Același personaj ar putea oferi un suflu nou și prin replica „Libertatea ți-o decizi singur!”, dar și de această dată cuvântul rămâne desprins și suspendat, iar faptul divers își continuă nestingherit drumul către un final incert.
Teatrul cruzimii al lui Antonin Artaud este invocat în discursul despre acest spectacol, despre textul dramatic al lui Lars Noren. Îngust. Poate că trebuia și scena să se adapteze acestei înțelegeri de la suprafața teoriei și să se înfățișeze astfel: violență dezlănțuită care te face să închizi ochii, dar pentru care nu te simți vinovat și care nici nu te cheamă alături. Doar te alungă, pentru că realitatea nefiltrată este respingătoare, iar arta care o decupează și o refolosește pe post de obiect artistic este cu atât mai ostentativă și mai rigidă. Să faci teatru visceral și să aștepți un răspuns al intelectului – o ruptură pe care o cari cu greu afară din sala de spectacol. Dar numai acest conflict rămâne valabil, toate celelalte întâmplări de pe scenă, la cea mai mică depărtare în timp, devenind simple anecdote, fapte ale realității, înscrise mai mult sau mai puțin într-o istorie jenantă a bolilor omenirii. Facem însă o nedreptate să nu numim adevăratul conflict al textului dramatic, subtil strecurat printre replici, conflict prea puțin vizibil în regie. Găsim polaritatea esența-aparență în lupta dintre originea musulmană a lui Ise și credința lui într-un ideal arian suedez care nu e conform geneticii sale, între zestrea de sânge a chinezului adoptat și viața lui suedeză din care s-a născut o conștiință într-un corp în neconcordanță cu „peisajul” Suediei. Desigur că acest conflict poate fi particularizat la infinit și că nici el, de fapt, nu constituie un adevăr intranșabil. Dar cântărește mai mult decât o anecdotă.
„Frig” pus în scenă de Alexandru Bogdan la Unteatru este încă un spectacol care ne trebuie. Ne trebuie așa cum ne trebuie ideea unui popor omogen și „laptele standard suedez”. Așa cum ne trebuie un exces, o violență, o cuvânt obscen spus la timpul lui – ca să ne trezească la realitate; să ne asigure de potențial și de un prag al omenirii și al teatrului, cu stilistica lui, cu limbajul lui licențios și de paradă, cu aducerea pe scenă a tuturor ticăloșiilor. Însă de adevăr nu scapă nimeni înlocuind carnea cu păpuși de paie, dar păstrând puterea loviturii și violența ei. Omul, degradarea și carnea sunt la fel de vii oricând.
Unteatru
„Frig” de Lars Noren
Regia: Alexandru Bogdan
Cu: Liviu Pintileasa, Ionuș Grama, Silviu Debu, Andrei Seușan
Print