Lars Eidinger: Thomas Ostermeier este motivul pentru care am rămas pentru atât de mult timp la Teatrul Schaubühne

Lars Eidinger s-a născut în 1976 în Berlin și din 1999 este actor al Teatrului Schaubühne. A jucat numeroase roluri în filme pentru care a fost și premiat, a debutat ca regizor în 2008 la Schaubühne, iar în timpul liber este DJ în câteva cluburi din Berlin. Lucrează frecvent cu Thomas Ostermeier despre care afirmă că este regizorul său preferat, singurul care îi oferă libertate absolută de exprimare.

Publicul din România l-a întâlnit pe Lars Eidinger în câteva spectacole regizate de Thomas Ostermeier, care au fost invitate la Festivalul Național de Teatru din București sau la Festivalul Internațional Shakespeare din Craiova. L-ați văzut jucându-l pe doctorul Rank în „Nora” de Henrik Ibsen, apoi pe Hamlet și, acum câteva zile, l-a interpretat pe Richard al III-lea pe scena de la Teatrul Național „Marin Sorescu”. Lars Eidinger e un actor cu o prezență scenică de neuitat, atât în „Hamlet”, cât și în „Richard al III-lea”. E inteligent, are un simț al umorului acid și o viziune – pe care el o consideră egoistă – asupra meseriei de actor. Pe Lars Eidinger l-am prins doar câteva minute după conferința de presă la care a participat alături de Thomas Ostermeier.

Sunt câțiva ani buni de când lucrezi cu Thomas Ostermeier. Cum l-ai descrie ca regizor și cât de mult te-a influențat în cariera ta de actor?

Thomas Ostermeier este motivul pentru care am rămas pentru atât de mult timp la Teatrul Schaubühne. Am venit aici în 1999 și m-a impresionat foarte mult modul în care Ostermeier relatează o poveste. Cred că este un artist foarte sincer și nu impune în spectacolele sale o atitudine de distanțare ironică. Întotdeauna ne-a mărturisit că pe el îl interesează să spună povești. A fost o perioadă, la sfârșitul anilor ’90, când pentru cei mai mulți regizori era mai important să distrugă povestea. Dar pe Ostermeier îl interesează situațiile, personajele dintr-o piesă. Uneori, ne axăm doar pe actorie. Cred că este un regizor care lucrează, în primul rând, foarte bine și foarte mult cu actorul. Uneori, printre spectatori sunt și actori, iar când ne văd pe scenă, vor și ei să facă parte din spectacolul nostru. Este un regizor foarte jucăuș și tocmai de aceea cred că Shakespeare i se potrivește foarte mult. Shakespeare e un scriitor foarte ludic și în același timp foarte intelectual și complex, dar pe scenă, când începi să joci, devii conștient de ludicul din textele sale. Mă cert foarte mult cu Ostermeier când lucrăm împreună, deși oamenii cred că avem o relație armonioasă. Râdem mult, ne distrăm, dar între noi doi există în permanență un conflict de idei care duce, de fapt, la creativitate. Eu nu fac ce vrea el, el nu face ce vreau eu și atunci găsim o a treia soluție. Ceea ce creăm împreună este rezultatul unui conflict.

Mă cert foarte mult cu Ostermeier când lucrăm împreună, deși oamenii cred că avem o relație armonioasă. Râdem mult, ne distrăm, dar între noi doi există în permanență un conflict de idei care duce, de fapt, la creativitate. Eu nu fac ce vrea el, el nu face ce vreau eu și atunci găsim o a treia soluție. Ceea ce creăm împreună este rezultatul unui conflict.

Thomas Ostermeier este regizorul tău preferat sau există și alți regizori pe care îi admiri?

Nu, este regizorul meu preferat. Sunt foarte mulți regizori interesanți în Germania și îmi doresc să lucrez cu ei, dar pentru mine, în acest moment, Thomas Ostermeier este cel mai bun regizor. În sensul în care, eu mă pot exprima cel mai bine ca artist în spectacolele sale. Există și alte spectacole valoroase și de succes, dar am senzația că prin ele nu îmi pot exprima personalitatea. Pe când Ostermeier îmi oferă o libertate lipsită de constrângeri sau limite. Sunt foarte liber în tot ceea ce fac și asta mă satisface ca artist.

Care a fost cea mai puternică scenă pentru tine din „Hamlet” sau din „Richard al III-lea”?

Cred că cea mai puternică scenă este cea din „Hamlet”, în care se scuză pentru toate crimele săvârșite și pentru ce i-a făcut Ofeliei. El spune „nu sunt eu de vină” și își invocă oarecum nebunia. Ne dă de înțeles că, dacă și-a pierdut încrederea în sine însuși și dacă e un străin față de propria-i persoană, nu-l putem învinui pe el, ci de vină este nebunia sa care i-a devenit dușman. Acesta este un moment puternic pentru că ilustrează, de fapt, un paradox. Deși realitatea îi reflectă faptele, Hamlet spune că nu este vinovat, dar în același timp el are curajul de a se dezvinovăți, ceea ce pentru mine e un paradox. Dacă cineva este cu adevărat nebun, nu poate conștientiza aceste lucruri. Shakespeare este plin de contradicții și asta îl face un autor foarte atractiv. Îi poți compara piesele cu o cameră plină de oglinzi pentru că fiecare conflict, fiecare personaj poate fi privit din orice perspectivă dorești. O piesă de Shakespeare este o cameră cu oglinzi, iar la final oglinda se privește într-o altă oglindă. În acel moment, totul devine transcendental, fără limite.

O piesă de Shakespeare este o cameră cu oglinzi, iar la final oglinda se privește într-o altă oglindă. În acel moment, totul devine transcendental, fără limite.

Thomas Ostermeier montează foarte des piesele lui Ibsen. Tu preferi să joci personaje ibseniene sau shakespeariene?

Nu-mi place Ibsen! Pentru mine Shakespeare înseamnă teatru adevărat. Ibsen este în regulă, dar nu e un geniu. E un autor bun, dar Shakespeare e de „necuprins”, e atât de mare și de copleșitor, încât nu poate fi comparat cu niciun alt scriitor. Întotdeauna am avut senzația că Ibsen se concentrează doar pe un aspect dintr-o piesă de Shakespeare. Personajele lui sunt interesante, dar nu universale.

De-a lungul timpului, Ostermeier a susținut că teatrul nu mai poate duce la o revoluție, că nu mai are puterea de a schimba. Îi împărtășești această credință?

Nu, cred că teatrul este foarte important, cred că arta în general este foarte importantă pentru oameni. Poate nu e suficient de important încât să creeze o revoluție, pentru că sunt puțini cei care merg la teatru constant, dar am trăit-o eu însumi și am auzit și alți oameni care au observat că teatrul poate schimba opinii. După ce pleci de la teatru, vezi lumea altfel, de aceea este în continuare atât de puternic. Există persoane care vin la mine și îmi spun: „Acest spectacol chiar mi-a schimbat viața!” Sunt surprins să aud că teatrul poate face asta.

Cred că teatrul este foarte important, cred că arta în general este foarte importantă pentru oameni. Poate nu e suficient de important încât să creeze o revoluție, pentru că sunt puțini cei care merg la teatru constant, dar am trăit-o eu însumi și am auzit și alți oameni care au observat că teatrul poate schimba opinii.

Asta te motivează să faci teatru?

Nu, eu vreau să fiu cel care schimbă. Nu cred despre mine că sunt un misionar care trebuie să schimbe mințile oamenilor. Dar am constatat că pentru mine este interesant să pășeșc în mijlocul unei mulțimi pentru că abia atunci aflu ceva despre propria-mi persoană. Poate te întrebi de ce e nevoie să faci asta în mijlocul mulțimii, când poți face asta foarte bine și acasă. Dar când am în fața mea câteva sute de oameni se creează o presiune care mă motivează să mă autodepășesc. Adrenalina mă ajută să mă exprim. Îmi place foarte mult un citat de-al lui David Lynch care spune că „inteligența dintr-o încăpere plină de oameni este mai mare decât cea a unui singur individ.” Într-o sală de spectacol se creează o conștiință comună, colectivă, la care eu aspir. Sunt convins că doar printre ceilalți poți afla ceva despre tine. În același timp, sunt conștient că dacă eu descopăr ceva despre mine, și spectatorii, la rândul lor, vor afla ceva despre ei înșiși.

Care este rolul muzicii în spectacolele lui Thomas Ostermeier?

Există muzică live pe tot parcursul spectacolului „Richard al III-lea”. Pe mine, ca actor, muzica mă ajută foarte mult. Mulți am fost influențați, încă din copilărie, de cultura pop. Pe de altă parte, muzica este cea care creează emoții și o anumită atmosferă, atât pentru spectatori cât și pentru mine. Cât despre traducerea textului „Richard al III-lea”, cu cât joc mai mult Shakespeare sau îl studiez, cu atât mai mult îmi dau seama că limba în care a scris este foarte importantă și că în original piesele sale au un anumit ritm care se pierde prin traducere. La sfârșitul spectacolului, spun monologul în engleză și abia atunci simt că „este” Shakespeare. Dar cred că Marius von Mayenburg este un traducător foarte bun și poți vedea asta în spectacol. Reușește să transmită din umorul specific lui Shakespeare și din ludicitatea sa. Structura limbii germane este atât de diferită de cea a englezei, încât niciodată nu vom putea păstra ritmul autentic al textului. Iar decizia lui de a pune accentul pe conținut, și nu pe ritm cred că este una corectă. Marius von Mayenburg reușește să traducă textul lui Shakespeare pe înțelesul nostru, al celor de astăzi.