Când spectacolul e corect, e corect. Hazul-haz, poanta-poantă, drama-dramă, isteria-isterie şi cioaca-cioacă. Cu de toate – ca la o pomană oltenească. Cu nume mari pe afiş, cu decoruri şi muzici frumoase, cu câteva roluri minunate, alte câteva mai neizbutite, gaguri pe ici pe colo, în punctele eseţiale, ritm susţinut, poante groase presărate cu moderaţie, umor sănătos şi un refren fredonat la final. Dozele par cântărite la farmacie. Când dai să te încrunţi la o chiuitură stridentă, vine contra-replica seacă şi spusă firesc. Efect garantat. Când să oftezi de plictiseală la un dialog fals şi diluat, vine o intervenţie comică savuroasă care salvează situaţia. Şi tot aşa, aproape trei ore cât durează spectacolul montat pe îndelete, clasic, cuminte şi cu respect pentru text. În fond, „Gaiţele” lui Kiriţescu nici nu au nevoie de multe artificii pentru a avea succes. E chiar de preferat să nu colaborezi cu autorul şi să te laşi pe mâna lui.
Întâlnirea cu acest text este o bucurie. Atâta material dramatic oferit pe tavă, atâta comic, atâta tragic, atâta absurd, atâta pitoresc, atâta grotesc; o faună colorată, vie şi fascinantă – cu ticurile, obiceiurile, superstiţiile, nervii, certurile şi destinele lor, atât de umană şi de tristă, în spatele râsului din tot sufletul. Cea mai mare distracţie – privitul la fereastră la procesiunile mortuare. Iar în familia lor se ţin lanţ parastasele. Numără trăsurile cu popi ale altora, iar lor abia le încape pomelnicul pe foaie. Între două închinăciuni încape şi un blestem – scurt; că ei nu au obiceiul ăsta. Dar să dea Dumnez… Amin. Doamne, iartă-mă! E o piesă atât de specială, o comedie neagră în fond, unde se râde la pomană şi e de plâns când se vorbeşte despre naşterea unui copil. Fraţii îşi omoară sora din prea multă grijă, soţul îşi înşală soţia din prea multă dragoste, mama nu îşi jeleşte copilul din prea multă durere. Şi e de râs, aici, la Porţile Orientului, unde totul e luat în lejer. Mai bârfim, mai dăm peste cap un ciocănel de ţuică, mai cântăm ceva de sufletul răposatului tătuţu, ne înjurăm şi ne pupăm. Că doar suntem în familie!
În spectacolul de la Teatrul Metropolis, semnat de Dan Tudor, aceste paliere ale textului sunt bine evidenţiate. Am timp să mă bucur de fiecare replică, trecerile bruşte caracteristice de la o stare la alta sunt la locul lor – mai mut sau mai puţin izbutite în funcţie de fiecare actor în parte – prea-plinul creşte în nivel, dar, din păcate, nu se revarsă, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Cuminţenia înfrânează avântul. Poate din precauţie, poate din neputinţa asumării unor partituri, poate din superficialitate. Greu de pus degetul pe rană. Cert e că diferenţa de rasă artistică e evidentă în rândul actorilor.
Florina Cercel (Aneta Duduleanu) şi Ileana Stana Ionescu (Lena) sunt motivul pentru care aş trimite la acest spectacol orice aspirant sau tânăr absolvent de actorie. De o respiraţie are nevoie Florina Cercel pentru a face trecerea de la eleganţă la mârlănie; şi cu câtă lejeritate. Nu îi trebuie mai mult de o privire Ilenei Stana Ionescu pentru a răspunde partenerului. Personajele lor au o viaţă interioară bogată, articulată, dublată de inteligenţă scenică şi experienţă, iar rezultatul este o adevărată delectare. Şi încă ceva: simţi în interpretarea lor Bucuria jocului; plăcerea plenară de a fi pe scenă. Voluptatea profesiei.
Trioul este completat de Rodica Popescu Bitănescu (Zoia). Mai puţin subtilă, cu preţiozitatea şi carisma sa, conturează un personaj care îi scapă de sub control din când în când. M-a bucurat, însă, cu câteva momente de sinceritate şi cu o duioşie, pe care rar o etalează, în cântecul de la final.
Fräulein, apoi, e o altă reuşită actoricească. Olga Delia Mateescu vorbeşte cea mai savuroasă română stricată şi cea mai de înţeles germană. La un moment dat nu mai contează ce spune – ci doar cum o face şi când intervine. E ochiul din spatele perdelelor şi al gemlâcurilor care a schimbat pe codoşie mioritică neaoşă corectitudinea nemţească. Doar „ih” şi „und” ce i-au mai rămas.
Margareta a fost isterică şi mofturoasă şi agasantă şi disperată şi nebună. Perfect! Dese ori personajul e văzut ca o prezenţă transparentă, diafană şi leşinată. Nimic mai fals. E cea mai rea şi mai egoistă dintre toţi, iar de data aceasta cheia regizorală a surprins exact imaginea deloc angelică. Monica Davidescu, în schimb, a adoptat o atitudine uşor pedantă, interpretând-o pe Margareta obiectiv şi prea-puţin visceral; e încă prea bine-crescută, drumul e parcurs până la jumătate, însă, din fericire, este cel corect.
Mircea şi Wanda sunt cei mai civili din spectacol. Cu momente emoţionante – Marius Bodochi povestind viaţa chinuită de jurnalist şi Ilinca Goia, cu lacrimi în ochi, spunând în ultimul act „Şi, totuşi, îl iubesc”. Cu excese. Cu pedanterii. Cu luxul de a aparţine unei alte lumi. Cei doi amanţi nu aparţin acestei familii dezlănţuite. Şi asta se vede şi în interpretare, chiar dacă uneori prea evident.
Ianache şi Georges – Pavel Bârsan şi Orodel Olaru – cuplu comic, prea comic. Primul cu veritabile accente de bufon, cel de-al doilea frust şi greoi. Balansul a funcţionat şi ridicolul este evitat la mustaţă. La fel se întâmplă şi în cazul Colettei. E uşor de crezut că marea doamnă afectată şi doritoare de voiajuri la Paris nu e de fapt decât o închipuită lălâie care a învăţat franceza peste noapte. În interpretarea voluntară şi incisivă a lui Carmen Ionescu se vede cu ochiul liber că în saptele mătăsurilor şi al paietelor zace mahalaua – mon amour. Iar Raluca Petra (Zamfira) are suficient umor pentru a face vizibilă o prezenţă episodică din scriitură, înscriindu-se natural în rândul „onorabilei” familii a Dudulenilor.
Aşa cum decorul Corinei Grămoşteanu descoperă treptat straturile casei, asemeni foilor de ceapă, personajele se dezbracă din ce în ce de caracter, uită de etichetă şi trăiesc printre morţi, ciulind urechea la marşul funebru care capătă, pe nesimţite, ritm de petrecere cu tescovină. În acordurile muzicii lui Vlaicu Golcea „Ferentarul mândru şi frumos ca crinul…” aşa cântă în grădina publică.
Print