László Bocsárdi: Nu poți face teatru bun fără spectatori buni

Interviu realizat de Raluca Rădulescu

După ce şi-a luat diploma de inginer, a ales regia de teatru, care i-a devenit profesie după ce a absolvit Academia de Artă Teatrală de la Târgu Mureş, la clasa lui Tompa Gábor. De douăzeci de ani, conduce trupa de la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, al cărui director general este din 2005. Spectacolele pe care le-a montat de-a lungul anilor și-au găsit un loc singular în teatrul din România. Fie că a pus în scenă clasici sau moderni, de la Sofocle la Garcia Lorca şi de la Shakespeare la Alfred Jarry, László Bocsárdi a căutat să descopere valențe profunde adânci ale textelor, explorând forme și sensuri într-o artă în permanentă schimbare. A câștigat numeroase distincții pentru spectacolele sale, în 2014 decernându-i-se Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor pentru spectacolul „Hamlet”, montat la teatrul din Sfântu Gheorghe, după ce în anul 2012 a câștigat același premiu pentru producția „Caligula” de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Anul acesta, la a treia ediție a Festivalului Internațional de Teatru Reflex, pe care l-a înființat, am discutat cu László Bocsárdi despre menirea festivalului în comunitate, despre teatrul prezentului, despre căutări și despre relecturile necesare scenei.

De ce Reflex și ce a însemnat Reflex3, mai cu seamă că spuneți că e o bienală de artă teatrală, care are loc, totuși, din trei în trei ani?

Este o bienală secuiască și se întâmplă din trei în trei ani. Pentru mine, pentru noi, Reflex înseamnă reacția artei la ceea ce ne înconjoară, ca reacția unui organism la anumite evenimente exterioare. Artistul are întotdeauna o reacție la așa ceva, se manifestă printr-o formă oarecare, prin ritm, idei, stări sufletești, și așa ajungem la o definire a teatrului și la o denumire a festivalului: Reflex.

V-aș invita să aruncăm o privire de ansamblu, la sfârșit de Reflex3. Cum a evoluat festivalul, din perspectiva creatorului său?

Un festival e definit, desigur, de spectacolele pe care le prezintă și eu, care am ales spectacolele de fiecare dată, am fost foarte curios să văd întâlnirea dintre ce am vrut și am reușit să aduc la Sfântu Gheorghe și spectatorii de aici. După primele două ediții, au fost așteptări enorme, spectatorii erau foarte curioși, fie şi pentru că după nici o zi de la punerea în vânzare a biletelor n-au mai rămas locuri aproape la niciun spectacol. Aici, la Sfântu Gheorghe, oamenii au nevoie de evenimentul teatral. Despre unele spectacole de acum s-a spus că sunt periculoase – de exemplu, despre „Pescăruşul” sârbilor de la Novisad, un spectacol după Cehov, care durează aproape șapte ore. A fost spectacolul cu cel mai mai mare impact, e clar, și a ridicat ștacheta la foarte mare înălțime, unde e greu de ajuns. Altfel, fiecare spectacol a avut o culoare specifică, așa că festivalul a avut culori diverse, o anumită bogăție, un anumit ritm, o anumită dramaturgie. Fiecare moment din festival a fost, cred, o surpriză pentru spectatori. Să vă dau un exemplu: după spectacolul de șapte ore al sârbilor a urmat spectacolul de 50 de minute al polonezilor. S-au putut vedea aici limbaje teatrale foarte diferite. Asta înseamnă o imagine despre teatrul contemporan, despre posibilitățile mișcării teatrale din această perioadă.

Mă gândeam, ascultându-vă, că Reflex este un festival gândit de un regizor care urmărește, în acest caz, regia unui festival, nu a unui spectacol, cum se întâmplă de obicei?

Da, dar la această regie eu am contribuit doar într-o anumită măsură pentru că spectacolele n-au fost alese doar de mine, ci și de posibilitățile spațiului de joc de aici, de bugetul mai mic decât la celelalte două ediții.

De altfel, am și sesizat că numărul zilelor de festival a crescut și numărul de spectacole a scăzut.A trebuit să facem așa pentru că la această ediție nu am avut la dispoziție una dintre săli, sala mare a Casei de Cultură. În plus, a trebuit să ne adaptăm la programul invitaților. Dar cred că a ieșit bine, ca un spectacol care iese bine, iar geniul regizoral nu e singura componentă, căci trebuie să se întâlnească multe elemente ca să se nască un spectacol foarte bun. Când se naște ceva e un miracol, deci așa e și cu festivalul. Un festival este definit și de nivelul la care se întâmplă anumite spectacole și poate scoate din spectacole niște energii pe care poate nu le-au bănuit nici cei care le-au făcut. Sper că festivalul nostru este de acest gen.

Un festival este definit și de nivelul la care se întâmplă anumite spectacole și poate scoate din spectacole niște energii pe care poate nu le-au bănuit nici cei care le-au făcut. Sper că festivalul nostru este de acest gen.

Ați plasat, strategic, la început, spectacolul de șapte ore după Cehov, iar la final ați programat trei spectacole Shakespeare, un fel de microsecțiune. A fost o întâmplare sau a fost intenţionat?

A fost și o întâmplare, dar și un plan să începem cu un spectacol bun și să terminăn tot cu unul bun, cum e „Miranda“, regizat de Oskaras Korsunovas după „Furtuna“ lui Shakespeare. Este o întâmplare că în partea a doua am avut trei spectacole după Shakespeare. Este norocul nostru. Ziua Internațională a Teatrului a avut loc, de exemplu, când la noi se juca un spectacol după Shakespeare de la Naționalul din Budapesta, ceea ce a fost cu noroc.

Din dubla dvs. perspectivă, de director de teatru și de festival, dar şi de regizor, câtă nevoie credeți că este de toate aceste festivaluri, din ce în ce mai numeroase, sau sub ce formă considerați că sunt ele necesare comunității, breslei?

Este o perioadă în care teatrul își caută o nouă înfățișare, o nouă personalitate, e o perioadă de tranziție. Și de aceea lumea dorește să aducă în festival spectacole din străinătate. În cazul meu, încă de la prima ediție din 2009, ideea a fost să facem o călătorie împreună cu spectatorii și cu colegii pentru ca după aceea să ne putem întoarce acasă și să vedem cum facem noi teatru. Un festival internațional de teatru înseamnă o călătorie. Ca să poți face un pas înainte în artă, trebuie să vezi cât mai mult. Dacă nu e deschis și curios, dacă nu pornește de la ideea că se pot face foarte multe tipuri de teatru, toate valabile, și ție, creatorului, îți vine mai greu să le experimentezi. Cumva, e o formă de egoism să fac un festival puternic, pentru că doresc să merg mai departe, să ne reînnoim ca expresie teatrală, să ne putem surprinde pe noi înșine făcând un teatru care răspunde ca un reflex la ceea ce ne înconjoară.

În 2015 se împlinesc douăzeci de ani de când sunteți regizor la Teatrul „Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, iar de zece ani îi sunteți şi director. Care este acum rolul teatrului într-o comunitate pentru care, din exterior cel puţin, teatrul pare să fie extrem de important?

În 1995, când am făcut primul spectacol aici, mi-am formulat dorinţa de a schimba acest teatru care pe-atunci făcea spectacole comerciale: cabaret, spectacole muzicale, spectacole populare. Am zis să încercăm să facem un fel de centru teatral experimental, eu venind dintr-un teatru experimental pe care l-am întemeiat la Gheorgheni, în Harghita, și unde am făcut teatru aproape fizic. Deci am avut posibilitatea să fac un teatru profesionist. Mă gândeam mereu la Teatrul din Piatra Neamț, un loc fericit, unde se făcea teatru foarte puternic, experimental, și pe unde au trecut multe personalități înainte să ajungă la teatre mai mari. Am simțit că există o posibilitatea ca acest orășel să devină al doilea Piatra Neamț. Și cred că mi-a ieșit, pentru că am lucrat consecvent, am construit pas cu pas trupa, am ales oamenii, am adus regizorii care am crezut că pot să ne ajute pe acest drum. A urmat momentul în care mi-am zis: acum e nevoie de ceva extraordinar. Aşa a apărut Festivalul Reflex. Am simțit că teatrul este destul de puternic să poată fi gazda unui festival internațional important. A fost un pas important și pentru noi, artiștii, și pentru spectatori.

Odată cu trupa, au mers înainte și spectatorii. V-ați învățat publicul să vă caute, să vă urmeze pe drumul ales.

Cred că am schimbat publicul. Amatorii de teatru de estradă au renunțat să mai vină și, încetul cu încetul, am reușit să formăm un public mai ales din tineri și oameni care chiar au nevoie de teatru. Nu poți face teatru bun fără spectatori buni. Sigur, sunt la modă spectacolele zise de proiect, cu regizori extraordinari și actori veniţi din alte locuri, iar proiectele se vând unor festivaluri mari înainte să se facă. Eu nu prea cred în modelul ăsta, deși uneori el reușește. Mie îmi place să construiesc, să lucrez cu oamenii, să-i duc pas cu pas, să existe continuitate.

Nu poți face teatru bun fără spectatori buni. Sigur, sunt la modă spectacolele zise de proiect, cu regizori extraordinari și actori veniţi din alte locuri, iar proiectele se vând unor festivaluri mari înainte să se facă. Eu nu prea cred în modelul ăsta, deși uneori el reușește. Mie îmi place să construiesc, să lucrez cu oamenii, să-i duc pas cu pas, să existe continuitate.

Iată, deci, că publicul poate fi învățat să vrea și altceva decât texte de bulevard, comedii ușoare, cum se tot spune.

Sunt absolut sigur de asta. Publicul va dori să vadă ce cunoaște. Dacă înțelege ce vede, crescând odată cu actorii și regizorii dintr-un teatru, nu va mai vrea să vadă spectacole ușoare. Spectatorii de la Sfântu Gheorghe nu prea mai suportă spectacole subțiri, ceea ce se vede și în festival. Am noroc de spectactatori care se uită cu dispreț la cioace.

Această efervescență de la Sfântul Gheorghe a creat și un fel de emulație. Mulți actori tineri au pornit de aici și au ajuns foarte departe.

Se simte puternic influența teatrului care dăinuie aici de douăzeci de ani. La facultățile de arte – muzică, teatru, arte plastice – se simte o prezență foarte mare a celor din Sfântu Gheorghe. La Târgu Mureș și la Cluj, unde e facultatea de limbă maghiară, câteodată 70% dintre studenți sunt din Sfântu Gheorghe. Orășelul ăsta e plin de tineri artiști. Se întâmplă multe evenimente artistice și, norocul nostru, conducerea a înțeles și cheltuiește bani mulți pentru cultură. Sfântu Gheorghe este pe primul loc între orașele României în ceea ce privește fondurile alocate culturii, raportat de la numărul de locuitori. Este pe locul al treilea, după Cluj și Sibiu, în ceea ce privește oferta culturală.

Să privim acum și spre regizorul Lazslo Bocsardi. Ați montat aici un nou „Hamlet”, după ce ați făcut un alt „Hamlet“ în anul 2008, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. Pentru spectacolul de la Sfântu Gheorghe ați și primit Premiul pentru cel mai bun regizor la Gala UNITER 2014. Cum s-a născut dorința de a relua textul? De ce din nou „Hamlet“?

Pentru că textul are tot ce înseamnă viața omului pe pământ. Lucrând la această problematică foarte complexă, te autodefinești, reușești cumva să te apropii de întrebarea de ce am ajuns eu pe acest tărâm și ce înseamnă forma de viață pe care o duc acum. Am simțit nevoia unei a doua întâlniri cu textul acesta.

Ce rămăsese nespus după prima montare?

Mi-e greu să definesc, mai ales că nu pot spune că nu mi-a ieșit prima montare, care mi-a făcut plăcere. Nu e vorba de frustrări. M-a frustrat doar faptul că nu s-a jucat spectacolul, pentru că la Metropolis se organizează spectacole mai dificil, cu un decor greu și cu actori din mai multe teatre. Pur și simplu simțeam că se poate și altfel și eram curios. Voiam o altă relație cu personajul principal. Pe ideea asta am construit al doilea spectacol și m-am apropiat mult mai mult de acest tânăr, a cărui moarte simțeam nevoia s-o fac mai dureroasă. Prințul Hamlet este prințul nostru. Ce păcat că prințul nostru a ajuns cum a ajuns, zice Ofelia, și la sfârșit simți tragedia morții. Mi-a părut rău că prima montare nu a explorat acest lucru și am vorbit mai mult despre moarte, despre dispariția noastră. A doua oară am simțit nevoia să vorbesc mai mult despre ce înseamnă Hamlet, dragostea, bărbatul, o situație din care nu ai ieșire. E interesant să definești un om care nu reușește să treacă peste anumite întâmplări din jurul lui și simte nevoia să le rezolve. Dacă așa-i e firea, devine Hamlet.

E interesant să definești un om care nu reușește să treacă peste anumite întâmplări din jurul lui și simte nevoia să le rezolve. Dacă așa-i e firea, devine Hamlet.

Știu că ați reluat și alte texte.

Am reluat câteva spectacole foarte importante pentru mine. „Nunta însângerată“ am montat-o prima dată în 1987, cu trupa mea experimentală, apoi am făcut un spectacol cu trupa de dans Trei Scaune. În al doilea spectacol am atacat subiectul din cu totul alt punct de vedere. În prima variantă am scos în evidență tragedia, o tragedie seacă. Era pe vremea lui Ceaușescu și în mine se adunase o durere fioroasă, pe care am încercat să o exprim. A doua oară, la sfârșitul anilor 1990, „Nunta însângerată“ a avut o mare seninătate, a fost o tragedie construită pe muzică țigănească, senină și cu o anumită bucurie. Atunci am reușit să văd din alt unghi povestea. Mi-am zis: Așa e făcut omul. Ce frumos că nu poate să facă altfel! Am renunţat atunci la 80% din text. În afară de textul rămas, am folosit mult corpul actorilor și al dansatorilor, savurând și frumusețea corpului omenesc. Moartea înseamnă nemișcare și la sfârșit cei doi bărbați zdraveni stăteau nemișcați unul lângă celălalt. Ca să-mi dau seama ce înseamnă viață, prin mișcări frumoase, a trebuit să se ajungă în cele din urmă la această nemișcare. Am simțit atunci că m-am schimbat eu și că văd viața din alt unghi. S-a repetat istoria în cazul „Năzdrăvanul Occidentului“, text pe care l-am montat prima dată la Craiova, apoi la Sfântu Gheorghe. Prima oară am așezat spectacolul într-un decor din fân și lemn. Mi s-a părut natural să fac așa. Când am reluat, am avut un decor din metal și cartofi, situația de bază fiind total diferită: un atelier în care se face ilegal pălincă din cartofi. Totul a fost mult mai sec, aceleași teme erau transpuse în alt limbaj muzical, unul mai periculos, mai agresiv. Am găsit două laturi ale aceluiași text, că doar omul nu are mereu aceeași stare, dar modul în care gândește viața nu cred că i se schimbă radical. Dar starea, da.

Re-lectura poate face parte dintr-un plan personal de evoluție și de cercetare, de experiment, cum spuneați.

Așa cum un compozitor are mai multe variațiuni când compune o operă, și eu simt nevoia să încerc mai multe formule și fiecare poate fi valabilă. Când reiau cu trupa mea un spectacol, schimb ceva aproape de fiecare dată la repetiții.

Așa cum un compozitor are mai multe variațiuni când compune o operă, și eu simt nevoia să încerc mai multe formule și fiecare poate fi valabilă. Când reiau cu trupa mea un spectacol, schimb ceva aproape de fiecare dată la repetiții.

Câteodată scot scene, câteodată scot text, câteodată schimb luminile. Simt că întotdeauna există soluții mai bune și am norocul că pot sta cu trupa mea. Dacă am șansa, merg și în alte localități unde montez spectacole și încerc să le urmăresc, să văd în ce stare sunt, să am discuții după reprezentație. După ce au preluat de la regizor, actorii încep să aibă viața lor și rolurile se dezvoltă într-o direcție sau alta. Uneori apar lucruri care mă surprind și mă bucură. Alteori văd că se revine la soluții pe care eu am vrut să le evit. Am o relație foarte dinamică cu spectacolele mele. Seamănă cumva cu relația dintre părinte și copil. Copilul crește, devine tot mai independent, dar sunt momente în care are nevoie de prezența părintelui ca să poată face următorul pas, ca să fie ajutat să conștientizeze anumite lucruri. Un spectacol e gata când nu se mai joacă. De aceea este posibil ca un spectacol al meu să se schimbe foarte mult de la premieră până la a douăzecea reprezentație, ceea ce îi bucură pe actori, pentru că sunt obișnuiți și nu se plictisesc. Sunt uneori momente în care nu mai e nevoie să urmăresc, căci spectacolul e total al lor și regizorul a dispărut deja. Pentru mine, un spectacol perfect este un spectacol despre care, atunci când îl pivești, uiți că a fost regizat. E atât de bine închegat și surprinzător de proaspăt, încât pare o reacție pe moment a actorilor în situațiile respective. Dar pentru asta ei trebuie să înțeleagă că soluția ultimă găsită e doar o variantă.

Pentru mine, un spectacol perfect este un spectacol despre care, atunci când îl pivești, uiți că a fost regizat. E atât de bine închegat și surprinzător de proaspăt, încât pare o reacție pe moment a actorilor în situațiile respective.

Ați văzut spectacole perfecte? Ați creat spectacole perfecte?

De făcut, nu am făcut. Asta e sigur. Fac teatru mai departe cu speranța că voi ajunge să creez spectacolul perfect. Le-am povestit și partenerilor mei că sper să fac un spectacol atât de extraordinar, perfect, ca muzica lui Bach, încât în momentul în care se întâmplă, toți din sală – și actorii, și spectatorii – să meargă direct în rai.

Sper să fac un spectacol atât de extraordinar, perfect, ca muzica lui Bach, încât în momentul în care se întâmplă, toți din sală – și actorii, și spectatorii – să meargă direct în rai.

Nu pot să nu vă întreb în încheiere ce urmează să lucrați.

Ne apucăm de „A douăsprezece noapte“, un text pe care Shakespeare l-a scris în perioada în care a scris și „Hamlet“. De acea vreau să-l montez acum. Va fi o variațiune pe tema Hamlet, în cheie comică, mai liber-poetică.