De ce împarte Regele Lear regatul? Nu ştiu. Din orgoliu? Din orbire? Sau poate din răsfăţ? Cert e că toana lui deslănţuie un lung şir de păcate şi crime. Povestea bătrânului rege care îşi întreabă fiicele cât de mult îl iubesc are prea puţin din inocenţa şi duioşia basmului geamăn autohton. Tragedia şi povestea cu tâlc vorbesc de fapt despre acelaşi lucru – iubire şi putere. Dar altfel.
Andrei Şerban a ales pentru noua punere în scenă de la Teatrul Bulandra latura profund sumbră, în care puterea lasă prea puţin loc iubirii. Gândit pe calapodul tragediilor antice, cu veritabile solilocvii şi crime, când la vedere, când mascate de un skene stilizat din lemn, pendulând între incantaţiile greceşti, sângele vărsat din abundenţă preluat din arenele romane şi publicul aşezat pe trei laturi, spectacolul impresionează la o primă vedere. Prin scurtarea textului, acţiunea s-a densificat, iar montarea câştigă prin concentrare. Conflictele puternice şi emoţiile care se ciocnesc degajă acel ceva generator de catharsis. Din păcate, însă, nu ne aflăm nici în Atena pe culmile acropolei, şi nici în coloseumul din Roma. Actriţele nu poartă coturni şi măşti, iar emisia vocală nu are nimic din solemnitatea stasimelor rostite de corul antic. Şi nici Lear nu e Agamemnon, şi nici Cordelia nu e Antigona… Personajele lui Shakespeare nu sunt eroi ai „Orestiei”.
Propunerea prezentată sub forma unor repetiţii cu public are premisele unui spectacol cu greutate. Drumul există. Deocamdată doar în proiect. Mai rămâne ca inutilii decibeli, tuşele groase, gesturile demonstrative şi acţiunile fizice în plus să dispară sau să devină asumate. Puzzle-ul pe care vrea să îl asambleze Andrei Şerban se întrezăreşte. E chiar posibil. Dar e nevoie să dispară piesele de prisos. Când strigătele atât de stridente şi inestetice ale celor două surori, Regan şi Goneril, nu vor mai ţine locul unei răutăţi demonstrate, ci vor fi manifestarea firească a răutăţii viscerale; când Kent nu se va ascunde în spatele vocii chinuite şi a gesturilor largi; când Cordelia va fi la fel de diafană, dar cu mai multă substanţă şi mai precisă în gând; când Cornwall va fi la fel de atent şi cu ce se întâmplă în interiorul personajului şi cu expresia exterioară, atunci intenţia regizorului s-ar putea materializa.
În forma actuală, „Lear(a)” e de efect, e adevărat. Dar chinuie inexplicabil actriţele. Nu pot să înţeleg ce plus-valoare artistică dă lemnul lăcuit, care pe parcurs se umple de apă şi biluţe colorate, cu riscul de a pune în ghips jumătate din distribuţie – jumătatea care nu a fost spitalizată cu ruptură sau noduli pe corzile vocale. În aşa un carnagiu nu mai pun la socoteală genunchii şi coatele julite vizibile şi din ultimul rând. Şi nici consumul nervos. Cu puţin „noroc” nu mai e nevoie de sângele fals. Am avut senzaţia că mă aflu într-un laborator în care sunt testate limitele rezistenţei fizice a actorului pe scenă. Când experimentele vor ajunge la un rezultat concludent, va fi, poate, loc şi pentru artă. Aştept.
Balanţa pe care Andrei Şerban cântăreşte iubirea şi puterea este voit dezechilibrată. Dar foarte inteligent. Mila şi frica nu au nicio şansă în faţa emoţiei. Cred că aceasta a fost miza. Oricâte cruzimi şi exagerări ostentative s-ar derula în două ore de spectacol, la final, când în sfârşit e linişte, Lear şi Cordelia se despart senini, simplu şi emană atâta iubire! Asta e tot ce contează. Apoi Bufonul cântă trist „Hei-hou” şi lumina se stinge.
Print