Când a ales să pună în scenă „Lecția” lui Eugène Ionesco, cel de-al doilea text dramatic al unui scriitor care, în ciuda traseului pe care l-a dus destinul, n-a iubit teatrul și scrisul pentru teatru decât târziu și cu un soi de reținere deloc întâmplătoare, Mihai Măniuțiu a avut în gând, evident, fascinantul mecanism al dictaturii. Profesorul din „Lecția” este Dictatorul, este chipul, trupul și creierul care „colecționează” ființe umane, transformându-le încet în schelete cu sufletul extirpat, care se așază, unul după altul, într-o vitrină fascinantă.
Modelul pe care-l alege Mihai Măniuțiu pentru a pune în scenă acest text la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, text destul de vehiculat în ultimii ani pe scenele românești, este cel al dictaturii din Coreea de Nord. Dar finalul spectacolului, care aduce imaginile proiectate ale celor mai mari dictatori din istoria ultimului secol, lasă loc mai multor piste de interpretare. Iar montarea se dovedește o încercare de a decripta, pe o cale care presupune umorul grotesc și umorul absurd, mecanismul mental care conduce la declanșarea gustului pentru sânge, pentru moarte, pentru a controla, total, absolut, ireversibil.
Spectacolul se deschide cu o scenă în care, la o masă acoperită cu o pânză albă – ce se va dovedi apoi previzibil, un scaun de stomatologie și un intrument de tortură – stă Profesorul, interpretat de Constantin Chiriac. Stă cu spatele la public și se uită pe geam – un geam prin fața căruia se văd trecând norișori pufoși pe un cer albastru, senin, ireal. În acest interior (decorul este creat de Adrian Damian) se simte mocnind fascinația libertății anulate, se simte plutind un aer metalic, ca o prevestire, iar muzica lui Șerban Ursachi – cu ritmuri asiatice încântătoare la început și cu accente din ce în ce mai stranii spre final, pe măsură și lucrurile evoluează între Profesor și Elevă – nu face decât să completeze un desen curios al nefirescului.
În rolul Menajerei, Mariana Mihu realizează un personaj mascotă a unei lumi în care supunerea e ridicată la grad de perfecțiune, convertindu-se în afecțiune și înțelegere maladivă și în instrument al răului săvârșit ca într-o joacă. Din momentul în care eleva (Florentina Țilea) intră în interiorul universului „concentraționar”, începe ca în glumă un joc pe viață și pe moarte, în care aritmetica și literatura sunt pretexte pentru ștergerea creierului, apanajul oricărui sistem dictatorial. După primele câteva minute în care Profesorul se joacă puțin cu mintea Elevei, lăsându-i în mod pervers sentimentul că „are libertate” și făcând-o să tindă, desigur, către ce altceva decât „doctoratul total”, scena se deschide și apar nouă „cutii” transparente, în care se află nouă multiplicări ale Elevei conform, „percepției pluralității”. Toate cele nouă Eleve închise în cutiile de plexiglas, cu chipurile colorate și executând mișcări fascinante (într-o excelentă coregrafie semnată de Andrea Gavriliu), sunt „fluturi” într-un fascinant insectar, în care un al zecelea spațiu își așteaptă gol și cuminte exemplarul să fie golit de suflet și să intre „în sistem”.
Tot ce urmează, întregul parcurs imaginat de Eugène Ionesco, iese, în interpretarea lui Mihai Măniuțiu, din zona absurdului și devine extrem de realist. De un realism biciuitor, inteligent dozat de la prima și până la ultima scenă, în care Eleva își ia locul în „panoplie”, după ce trece prin toate etapele: bucurie, înțelegere, neînțelegere, încercarea de a înțelege, încercarea de a se supune fără să înțeleagă și în cele din urmă disperarea și revolta, care-i aduc „moartea” încătușată pe un fel de panou vertical, alb, în care Profesorul aruncă la țintă cuțite…
Constantin Chiriac, în rolul Profesorului, propune un personaj ce-i este, evident, la îndemână, un Dictator zâmbitor, nebun și în același timp perfect sănătos, un om posedat de dorința de a supune, de a impune, de a construi „ființe noi”, ducând absurdul până în zona în care se convertește în realism crud. Nimic din trupul sau gândul sau sufletul Elevei nu scapă ochiului lui vigilent, care pune în loc altceva. Și tocmai în asta constă meritul regiei lui Mihai Măniuțiu, în felul cum desface mecanismul dictaturii, care anulează libertatea individuală, înainte de a o anula pe cea colectivă și care acționează la nivelul creierului, înlocuind un sistem cu altul, un circuit cu altul, un cuvânt cu altul, o nuanță cu alta, ștergând tot, ca într-un computer și scriind altceva în loc, până când ființa respectivă este anulată.
În Eleva, Florentina Țilea își păstrează personajul de la început și până la sfârșit într-o zonă de realism și umor (în prima parte), care devine o contrapondere interesantă la cel al Profesorului. Jucându-se puțin la început și cu câteva nuanțe erotice pe care rolul i le permite, creează o Elevă de un frumos „omenesc preaomenesc”, care se topește încet, încet până la sfârșitul spectacolului, ființa veselă și „normală” ajungând doar un trup fără suflet și fără gând, care se supune necondiționat.
Iar povestea merge mai departe… În câteva clipe, spațiul se reface, scena se închide din nou, Profesorul își reia locul la masa din fața geamului pe care se văd cerul albastru și norii pufoși, iar jocul poate reîncepe, în timp ce dictatura își schimbă fețele, chipul Profesorului substituindu-se rând pe rând marilor dictatori ai istoriei.
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
„Lecția” de Eugène Ionesco
Regia: Mihai Măniuţiu
Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi
Dramaturgia: Anca Măniuțiu
Decor: Adrian Damian
Costume: Irina Moscu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Muzica: Şerban Ursachi
Asistență regie: Tudor Lucanu
Distribuția: Constantin Chiriac, Florentina Ţilea, Mariana Mihu, Veronica Arizancu, Emöke Boldizsár, Ioana Cosma, Serenela Mureșan, Veronica Popescu, Maria Soilică, Cristina Stoleriu, Alexandra Șerban, Codruța Vasiu
Print